Un ochi al lui Hristos plânge şi unul râde (fragment din romanul „Tragedie şi triumf” de Ligia Seman)

In noaptea aceea insa, am avut un vis. Se facea ca eram din nou in locul acela… exact in locul acela unde ma intalnisem cu ea… Eu eram de-o parte a gratiilor, dar de cealalta parte, exact in locul unde statuse ea …statea acum Hristos. Nu ingenunchease ca si ea… El este Dumnezeu, cum s-ar fi putut asa ceva? Avea insa, aidoma ei mainile intinse dupa mine pe dupa gratii. L-am recunoscut dupa cununa de spini de pe frunte, dupa mainile strapunse. M-am cutremurat. Tremuram tot. Am vrut din nou sa fug, cum facusem cand o lasasem pe femeie acolo ingenuncheata in Numele Iubirii, iar eu intorcand spatele. Dar, ori incotro voiam s-o apuc, ma izbeam de aceasta imagine: Hristos de partea cealalta a gratiilor cu fruntea incununata lipita de ele si cu maini intinse. Deodata, am simtit ca puterile ma lasa, ca numai pot face un gest de impotrivire.

I-am descoperit ochii… asa cum ii descoperisem femeii: ea stand parca in penumbra, iar eu in lumina. Acum insa, eram si eu si Hristos invaluiti intr-o asa lumina de nu puteam sa ma insel asupra nici celui  mai mic amanunt. Un ochi de a Lui plangea, iar altul stralucea…Imagine adoima celei din intalnirea reala cu femeia, dar puteam vedea in  ochiul care  plangea o tristete atat de imensa… atat de imensa ca ma podidira si pe mine lacrimile…

Priveam spre cununa de spini, priveam in ochiul acela si plangeam. Parea ca toata tristetea lumii se adunase in el…Si in vis, am vazut deodata cum se deschide prin  acel ochi al lacrimilor dumnezeieşti- o lume… sau mai bine zis o fata a lumii: ucigaşi asemenea mie care tagaduiau in constiinţă fapte asemenea mie (era ciudat ca întelegeam atat de bine gandurile lor), hoti, mincinoşi… tot ceea ce reprezinta gunoiul omenirii care ajung sa infunde ocna. Dar nu erau doar ei, împreuna cu ei lume onorabila: oameni cu fata cinstita, oameni religiosi, care mergeau grabiti la biserica, barbati si femei ce păreau cuvioşi. Ma miram cum in imaginea acelui ochi, l-am revazut iar pe Hristos Însuşi. Intindea mainile spre ei, cum intindea spre mine acolo dupa gratii. Dar ei erau prea ocupati: unii se grabeau sa incheie afaceri, altii sa-si ia copii de la scoala, altii- tineri să înveţe, altii sa cladeasca, alţii cu problemele mărunte ale zilei altii… chiar  sa mearga la biserica… Şi Hristos stătea trist, cu cununa de spini pe cap şi-i privea. Privea cum i se închid uşi de case şi de biserici în faţă…

Ce mă mai miram de aceştia din urmă: cum ei se grăbesc la biserică, şi Hristos e chiar lângă ei, întinde braţele şi ei întorc spatele? Intră în biserică, în casele lor, Hristos vrea să intre şi ei îi închid uşa. E prea de tot am zis! Ticăloşii!

Dar nici nu am terminat bine de rostit că m-am văzut eu însumi acolo. Hristos întindea mâinile după mine şi eu fugeam… cum fugisem de văduvă. Am intrat şi i-am închis uşa în faţă. Eu eram înăuntru şi el afară. Stătea lipit de uşă şi bătea încetişor. Din fruntea Lui curgeau şiroaie de sânge, din mâini… “Sunt un ticălos, am zis atunci. Am ucis un om şi vreau acum să-l ucid încă o dată pe Hristos? Ticălos ce sunt! Ticălos! Am deschis uşa repede. Plângeam în hohote. Ciudat că atunci când a păşit El înăuntru numai avea sânge pe frunte, ci coroană regească de o strălucire cum n-am mai văzut vreodată, şi nu-i mai curgeau şiroaie din mâini. În momentul acela, imaginea ochiului care plângea s-a întunecat… n-am mai desluşit nimic acolo.

S-a deschis imaginea celuilalt ochi. Era o altă lume. Oamenilor de acolo l-i se vedea inima: în ea era imaginea lui Hristos ca rege. În unele inimi Hristos era mai mare în altele mai mici. În cele în care era mai mare, şi chipul pământesc al acelor oameni strălucea mai mult. O fericire nespusă m-a cuprins văzând chipul lui Hristos luminat de un zâmbet. Din zâmbetul Lui curgeau raze spre cei de acolo. El era sursa fericirii lor, a păcii, a bucuriei. Spre deosebire de cei din celălalt ochi, aceştia  Îl vedeau şi se bucurau de El mai mult ca de orice în lume. Tăriau normal, ca şi ceilalţi din ochiul celălalt, dar  treburile zilnice nu-I preocupau mai mult decât Îi procupa Hristos.  îi ducea până acolo încât să-I întoarcă spatele şi să-L întristeze… Dimpotrivă: orice făceau în lume, făceau ca şi cum El era acolo, mereu prezent. Am zis: aici, în lumea asta vreau să trăiesc: e atât de bine, e atâta pace şi fericire… Doamne, nici numai vreau imaginea cealaltă s-o văd! E prea trist! Dar se pare că Dumnezeu nu mă cruţa.

M-i s-a arătat din nou imaginea cuprinsă în ochiul trist. Am înţeles că Hristos suferea mult din pricina a ceea ce-mi dezvăluia pentru că din ochiul Lui începură să curgă mai mult ca până atunci lacrimi.

“De ce, Doamne îmi arăţi tocmai mie durerea Ta, mie care nu merit nimic, care sunt un ucigaş, care merit iadul? ziceam fără încetare. Apoi, m-a cuprins aşa o jale, o duioşie nici eu numai ştiu ce sentimente… Şi ele renasc de fiecare dată când îmi amintesc… Atunci plâng şi mă închin. Dar, hai să-ţi spun şi ţie ce am văzut mai departe!

Ştii că ţi-am spus înainte despre unii din aceia din ochiul care plângea  care mergeau chiar la biserică iar Hristos întindea braţele spre ei, iar ei nu-L vedeau. De data aceasta, i-am văzut  mai de aproape pe aceştia. Erau bine îmbrăcaţi, ca de duminică, de sărbătoare. Mergeau spre biserică şi aveau Scriptura subt braţ. Pe drumul pe care înaintau- de-o parte şi de alta vedeam mâini întinse, auzeam gemete de ţi se rupea sufletul. La început am crezut că cei care se tânguiau erau cerşetori muribunzi  şi implorau milă. Dar nu era aşa. Erau dintre aceia pe care i-am văzut ca fiind criminali, hoţi, mincinoşi… Şi nu doar: din nou oameni onorabili, îmbrăcaţi şi ei bine dar minune mare: trupul şi hainele le erau transparente. În ei se vedea imaginea unui alt om: cerşetor, în zdrenţe, cu chipul contorsionat de suferinţă, de boală, de foame, de sete… Şi omul acela din ei, nenorocit, cerşea milă. Întindea mâinile spre cei care treceau pe drum cu Biblia în mână şi mergeau grăbiţi la biserică. Se uitau la ceas să nu întârzie. Parte din ei nu-i vedeau pe cei ce implorau mila, dar alţii îi vedeau. Era însă ceva ciudat cu ei. Ce m-am mai cutremurat când am descoperit! Ei înşişi aveau răni… răni adânci. Energia lor se consuma luptând cu rănile. Şi culmea, rănile şi le făceau unii altora… Suferea, plângeau, se învinuiau! Ei  care erau rânduiţi să dea milă şi mângâiere celor de pe marginea drumului de-abia supravieţuiau ei înşişi.

Doamne, ce să însemne asta? Ce să însemne asta? mă tot întrebam.

Până la urmă, după un timp, i-am văzut cum  disperaţi, târându-se  sub povara rănilor  începură să-l caute pe Hristos, ei care trecuseră mai înainte indiferenţi pe lângă El. Numai puţin de-L căutau, El se şi arăta: le vindeca rănile, le mângâia sufletele zdrobite. Daeveneau parcă dintr-o dată cu totul alţi oameni: când cei ce nu fuseseră atinşi de Hristos îi răneau iar, ei îi îmbrăţişau, îi vedeam pupând mâna care îi lovea pe obraz, întorceau chiar şi celălalt obraz. Atitudinea lor îi cucerea şi pe ceilalţi, adică îi determina să-L caute şi ei pe Hristos. Şi ce repede venea El, numai puţin de-şi întorceau faţa… Mă gândeam: Doamne, cum au putut suferi atât de mult când era atât de simplu! Ce fericiţi erau acum! Se îmbrăţişau, cântau, se mângâiau unul pe celălalt, îşi oblăduiau răni… Zici că era o singură persoană, nu mai multe… Persoana aceea era parcă însuşi Hristos, dar nu cu un ochi trist şi unul vesel… Avea amândoi ochii luminaţi de satisfacţie. Şi chipul Lui se întindea peste tot globul.

Zdrenţuiţilor de pe margini de drumuri, aceştia  începură să le  dăruiască  hrană, haine, apă, medicamente pentru bolile lor… Chipul pe moarte din ei, înflorea…şi înflorea parcă întreg globul în felul acesta…

N-am înţeles eu atunci prea multe din cele ce am văzut, concluzionă bătrânul, dar o viaţă întreagă, eu care eram închis şi nu puteam merge la vreo biserică, m-am tot rugat şi am zis: Doamne, Tu care eşti Atotputernic fă să strălucească chipul Tău peste cei care merg dumninicile la biserică. Fă-i să înţeleagă harul pe care Îl au şi nu-i lăsa să se consume pentru lucruri de nimic când lumea geme de-o parte şi de alta a drumului vieţii pe care ei merg… Fă-i să plângă în hohote aşa cum plâng eu când îmi amintesc de chipul Tău trist când priveşti la nepăsarea lor şi fă-i să Te vadă cât eşti de aproape de ei… Să nu întoarcă săgeţi care rănesc în fratele creştin chiar dacă el cu ştiinţă sau neştiinţă i-a rănit, ci să facă aşa cum Tu înveţi în Scriptură: “ Nu te lăsa biruit de rău ci biruieşte răul prin bine”.

Şi mă ajută şi pe mine să fiu veşnic  o rază de lumină  pe chipul Tău, Doamne eu care am fost cel de pe urmă… criminal şi fiară netrebnică. Doamne, dacă mă ajuţi, Te voi iubi toată viaţa şi voi iubi şi pe semenii mei cum m-ai iubit Tu pe mine… “

Anunțuri

About Ligia Seman

Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Poeta și romanciera Ligia Seman a debutat literar în cenaclul “Lucian Blaga” din Hunedoara condus de Eugen Evu între 1974-1995. După 1989 a fost profesoara de religie în învățământul hunedorean. Ligia Seman a publicat 4 romane de factură creștină, cu orientare neo-protestantă: Funiile dragostei (1995), 4 ediții Handicapul conștiinței (1999), 3 ediții Tragedie și triumf (2004), 2 ediții Portrete în cioburi, vol. I și II (2010) În ultimii ani, împreună cu soțul ei, care este consilier creștin, Ligia Seman lucrează în cadrul unui cabinet de consiliere. Este invitată să vorbească la numeroase seminarii și conferințe în țară și străinătate. Ligia Seman a scris și volumul pentru femei “Domnind peste împrejurările vieţii” (2006), cu eseuri îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Ligia Seman locuiește în Hunedoara împreună cu soțul ei, Timotei Seman, și cele două fiice ale lor, Ruth și Rebeca. Vezi toate articolele lui Ligia Seman

One response to “Un ochi al lui Hristos plânge şi unul râde (fragment din romanul „Tragedie şi triumf” de Ligia Seman)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: