VIEŢI TRANSFORMATE – CU LIGIA SEMAN

clip_image002

* Interviu de la Radio Vocea Evangheliei, Timişoara *

“A avut loc acea tragedie… când părinţii mei au divorţat. Mi-aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba, pe mine şi pe sora mea: ‘La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?’ Iar noi răspundeam: ‘La amândoi, la amândoi!’
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil. Acel strigăt al disperării sufletului meu de copil nu a fost ascultat de cei mari. Şi atunci ceva s-a prăbuşit în mine.”

Ligia Seman este scriitoare, autoarea roma-nelor „Handicapul conştiinţei”, „Funiile dra-gostei” şi „Tragedie şi triumf”.
*
Reporter:
– Doamnă Ligia Seman, titlurile romanelor dumneavoastră parcă vorbesc despre un subiect comun. Tind să cred că există undeva… se simte undeva subiectul durere.

Ligia Seman:
– Înainte de a veni eu pe lume, părinţii mei nu se înţelegeau prea bine şi de aceea mama mea a făcut 13 avorturi.
Nu-mi aduc aminte din acei ani decât de ultimele zile când mama mai era în casa noastră. Era la începutul clasei I. Stăteam amândouă la acelaşi birou, iar ea îmi dădea peste mâini atunci când eu greşeam câte o literă sau un bastonaş. Parcă am şi acum în faţa ochilor acea scenă: acea pagină de caiet în care cerneala se amesteca cu lacrimile care nu mai conteneau să curgă din ochii mei… şi mama rupea pagină cu pagină, mă lovea peste degete, iar eu plângeam… voiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abţine.
Când nu împlinisem 7 ani, iar sora mea avea 4 ani, a avut loc o tragedie în viaţa mea. Părinţii mei au divorţat. Îmi aduc şi acum aminte de durerea cumplită pe care o trăiam atunci. Eram în faţa judecătorului şi el ne întreba şi pe mine şi pe sora mea: „La cine vreţi voi să rămâneţi, la mama sau la tata?” Iar noi răspundeam: „La amândoi, la amândoi! Şi la mama şi la tata!”
Era un strigăt al disperării sufletului nostru de copil, dar acest strigăt nu a fost ascultat de cei mari. Atunci ceva s-a prăbuşit în mine.
Am rămas la vârsta de 6 ani doar cu tatăl meu şi cu surioara mea care avea 4 ani. N-a fost uşor. Am devenit un copil traumatizat care priveam cu jind la copiii care aveau lângă ei o mamă. Eu, în loc să am o mamă şi un tată, îl aveam doar pe tatăl meu şi pe bunica mea, dar loc de mamă tot nu
ne-au putut ţine…
Înainte de a divorţa părinţii mei, am fost un copil puternic. Mi-aduc aminte că-mi plăcea să mă iau la întrecere cu toţi ceilalţi copii şi luptam cu orice chip să fiu mai tot timpul ‘prima’ – mă căţăram prin toţii copacii şi nu-mi era frică…
În urma acelor traume datorate tragediei din familia mea, puţin câte puţin am început să-mi pierd încrederea că aş mai putea fi o învingătoare.
După ce părinţii mei au divorţat, mai venea câteodată mama la noi în locul în care ştia că ne jucăm, eu şi surioara mea. Ne aducea dulciuri. Dar tatăl meu ne învăţase că trebuie să fugim de ea.
Mi-aduc şi-acum aminte de acele scene: fi-gura disperată a mamei, cum întindea braţele după noi, cum tânjeam şi eu după îmbrăţişarea ei, cum doream să mă ospătez din dulciurile pe care ea ni le aducea… şi totuşi cum fugeam de ea. Fugeam de ea ca şi cum ar fi fost un duşman… şi ea rămâ-nea în urma noastră ţipând de durere, cu părul negru răvăşit şi cearcăne mari în jurul ochilor de atâta plâns şi suferinţă…
M-am trezit în adolescenţă neputincioasă de a mă integra în societate. Nu aveam aproape deloc încredere în mine. Adeseori mă retrăgeam în ca-mera mea, la biroul acela de care erau legate singu-rele amintiri cu mama de pe vremea când încă mai eram împreună. Mi-amintesc că atunci când eram tristă din pricină că tatăl meu mă pedepsea, puneam capul pe masă şi plângeam mult. Mama mea demult nu mai exista în gândurile mele.
Acolo, la biroul acela, mi-aduc aminte că am luat pentru prima dată un caiet în mână şi am început să-mi fac planuri. În acele clipe m-am gân-dit pentru prima dată: dacă nu am cui să împărtă-şesc durerea mea, am să scriu despre ea şi aceasta va fi descărcarea mea emoţională.
Aveam impresia că sunt singură pe lume, că nu s-a scris vreodată despre copii suferinzi din pricina alegerilor greşite ale părinţilor, că eu, copilul care eram aşa de îndurerat, trebuie să scriu, să spun lumii întregi să nu mai repete greşelile acestea, care aduc atâtea lacrimi şi determină dezvoltări emoţio-nale anormale.

Reporter:
– Din nefericire, o foarte mare parte dintre copiii de astăzi cresc în familii monoparentale, în familii cu un singur părinte, deoarece părinţii au divorţat. Din păcate, mulţi cititori înţeleg toate aces-tea pentru că au trecut prin astfel de drame sufleteşti.

Ligia Seman:
– Spunea Linda Dillow, autoarea cărţii „Partenera creatoare”: „Cel mai important lucru pe care-l poate face o mamă pentru copii ei este să-l iubească pe tatăl lor, iar cel mai important lucru pe care tatăl poate să-l facă pentru copiii săi este s-o iubească pe mama copiilor. Un copil poate fi iubit atât de mamă cât şi de tată, dar dacă aceştia nu se iubesc unul pe celălalt, copilul are un puternic sentiment de nesiguranţă”.
În decursul anilor am putut vedea diferenţa între ceea ce a însemnat o familie monoparentală în care am crescut eu şi un cămin în care domneşte pacea şi dragostea. Despre soţul meu, Timotei pot să spun că este cel mai minunat dar pe care mi l-a dat Dumnezeu pe pământ după darul mântuirii.
Privind la dezvoltarea emoţională corectă a fetiţelor noastre, Ruth-Diana şi Rebeca, la puterea lor de a lupta şi de a fi învingătoare, noi putem vedea clar diferenţa între ele şi ceea ce eram eu, copil crescut într-un mediu necreştin şi care a su-ferit consecinţele rupturii unei familii.

Reporter:
– Experienţa dumneavoastră de viaţă, experienţa de copil şi stările acelea emoţionale negative pe care le-aţi trăit şi-au pus amprenta asupra dezvoltării emoţionale. Care a fost momentul când aţi debutat în literatură?

Ligia Seman:
– Am debutat în viaţa literară scriind poezie la cenaclul literar “Lucian Blaga” din Hunedoara. Aveam 14 ani, în 1985.
Atunci vedeam sensul existenţei mele într-o viitoare carieră literară. În sfârşit, credeam că găsisem o activitate prin care să reuşesc să estom-pez durerile trecutului. Mi se părea că în împărăţia cuvintelor găsisem un sens al existenţei mele, dar nu era aşa. Era doar artă. Erau doar poeţi şi scriitori.
Mi se repeta mereu că am şansa de a ajunge departe într-o carieră literară, ceea ce mi se părea nemaipomenit atunci. Visurile acestea însă şi refu-giul în arta scrisului nu schimbau nimic în interiorul meu. Eram tot mai tristă, retrasă, neputincioasă de a mă integra în societate.
Am încercat chiar să mă sinucid, deşi eram doar o adolescentă. Ajunsesem să mă gândesc că viaţa nu mai are nici un sens. Până într-o zi.
La vârsta de 14 ani, mergând la o biserică neoprotestantă, L-am cunoscut pe Cristos. Sufletul meu rănit, lipsit de iubirea maternă, era avid de iubire. Când am fost pentru prima dată într-o biserică neoprotestantă, am văzut că oamenii aceia Îl iubeau cu adevărat pe Cristos şi că totodată se iubeau unii pe alţii.
Dar mama mea era din neam de preoţi ortodocşi. Îmi spuneau despre asta rudele ei, spuneau că nu e bine să aleg această cale nouă. Dar tocmai această cale, adică Hristos, aducea vindecare rănilor trecutului meu. Braţele Lui, cu a căror dulceaţă şi alin începusem să mă familiarizez, aduceau nespus mai multă duioşie, gingăşie şi siguranţă decât ar fi făcut-o braţele mamei mele, după care sufletul meu tânjise.
Mi se descoperise Dumnezeu cu frumu-seţea Lui, cu singura iubire statornică şi atotcu-prinzătoare din Univers. Cum să renunţ la ea, când am căutat-o atât de mult timp şi atât de deznădăjduit ?
Dar, pentru că eram în vremea comunis-mului şi tatăl meu era educat în spirit ateist, s-a arătat foarte ostil hotărârii mele. Mă iubea foarte mult şi avea impresia că toate visurile lui cu privire la viitorul meu se prăbuşeau. Când eu am hotărât să aleg această cale, mi-aduc aminte de o scenă tristă care mi-a marcat viaţa.
Într-o seară, după ce am fost la biserică, tatăl meu tocmai pentru că mă iubea şi avea impresia că din cauză că l-am ales pe Cristos viitorul meu este umbrit, în felul lui disperat de a acţiona, m-a pus într-un colţ, mi-a pus cuţitul la gât şi mi-a spus: „Dacă nu te laşi de Cristos am să te omor!”
Acum, deşi au trecut peste 20 de ani de atunci mi-aduc aminte atât de clar acea scenă. Îmi zvâcnea inima în piept. Mâna părintelui meu era deasupra mea. Îmi aduc aminte că în acele momente, de dragul lui Cristos, când tatăl meu era cu un cuţit în mână deasupra mea, eram gata să-mi dau viaţa pentru Cel care şi-a dat şi El viaţa pentru mine.

Reporter:
– Aţi scris şi cu ură faţă de acele traume prin care aţi trecut? Sau, odată cu momentul cunoaşterii lui Cristos, a intervenit şi momentul vindecării de tot ce însemna trecut?

Ligia Seman:
– Nu, n-am scris niciodată cu ură. Dar, după ce l-am primit pe Cristos a trebuit să renunţ şi la cenaclu, cu toate că mi-a fost foarte greu. A trebuit însă să iau această hotărâre deoarece Dumnezeu era total exclus din literatura din acea vreme şi nu doar atât – pentru că trăiam în vremea vechiului regim, se ştia că pentru a ajunge în vârful piramidei trebuia neapărat să-ţi foloseşti talentul şi în scopul de a compune “ode” conducătorului şi patriei şi eu nu aş fi putut să fac acest compromis.
Scriitorul care era coordonatorul cenaclului nostru m-a întrebat: „Cum să renunţi la toate acestea, la cariera literară, când ai aşa multe şanse? Şi pentru ce,” îmi spunea el, “să ajungi la inculţii aceia!?”. Am ieşit din biroul acela cu ochii în lacrimi, dar cu inima plină de pace şi cu simţământul că eram o biruitoare – reuşisem să renunţ de dragul Lui la ceea ce nu crezusem vreodată că aş avea puterea să renunţ.
Citind prefaţa unei cărţi concepută de fratele Iosif Ţon, Dumnezeu mi-a vorbit într-un mod cu totul special. Citez un pasaj: “Ne aflăm la mo-mentul întoarcerii poporului român spre spiri-tualitate, spre creştinism. Chemăm tânăra gene-raţie de credincioşi evanghelici să îndrăzneas-că să se avânte în creaţia literară. După decenii de întuneric şi de urât în literatură, este timpul ca noi, cei ce ne-am format la lumina Cuvântu-lui lui Dumnezeu să aducem din nou frumuseţea în literatură.”

Reporter:
– Este Domnul Isus Cristos o prezenţă reală, este o persoană cu care comunicaţi în fiecare zi? Sau este doar o noţiune, un principiu, un surogat care să vă umple durerile sufletului?

Ligia Seman:
– Isus Cristos a devenit pentru mine cel mai minunat prieten din univers. Isus Cristos este prezent cu mine în fiecare dimineaţă, de când deschid ochii şi până seara târziu. El a promis celor care Îl urmează că va fi cu ei în fiecare zi, în fiecare clipă, până la sfârşitul veacurilor.
Aşa cum spune în „Cântarea Cântărilor”, El este Preaiubitul inimii şi eu cred că fiecare om este creat în aşa fel, încât să aibă nevoie de iubirea lui Cristos, de prezenţa Lui şi totodată el să se dăruiască lui Cristos. Dumnezeu a dat totul din iubire pentru noi, L-a dat pe Fiul Său şi nu eşti împlinit decât dacă dai şi tu totul.

Reporter:
– La final, cum v-aţi descrie? Cu titlurile romanelor semnate Ligia Seman eu v-aş descrie: “Un handicap al conştiinţei, care a cunoscut tragedia şi triumful şi care a fost legată de Cristos cu funiile dragostei.”

Ligia Seman:
– Cartea „Funiile dragostei” are un motto. Este un verset din Osea: „V-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste”. A fost o zi în viaţa mea în care Dumnezeu m-a tras cu funiile dragostei Lui. Puteam să mă împotrivesc acestor funii ale dragostei Lui, dar, dacă m-aş fi împotrivit, acele funii m-ar fi rănit şi toată viaţa mea ar fi continuat să fie o rană, o viaţă cu handicapuri interioare. N-aş fi cunoscut vreodată calea de la tragedie spre triumf, n-aş fi avut şansa de a-i putea ridica şi încuraja pe alţii prin scrierile mele.
Dacă eu m-aş fi împotrivit acelor funii ale dragostei cu care Dumnezeu mă trăgea spre El, pentru binele meu, pentru împlinirea mea, atunci aş fi luptat împotriva scopului pentru care am fost creată.
Profetul Ieremia spune “păgânii îşi irosesc durerile”, dar acei care sunt creştini, care L-au primit pe Cristos şi care merg în aceeaşi direcţie cu voia lui Dumnezeu, în direcţia funiilor dragostei cu care sunt traşi de El, acei oameni transformă durerile trecutului şi le folosesc pentru a fi mai sen-sibili faţă de nevoile semenilor, mai gingaşi faţă de problemele lor, devin plini de înţelegere şi milă, ştiu cum să încurajeze, să ridice pe alţii, să dea soluţii.
În Apocalipsa ni se spune: “Şi a fost des-chisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.”
Cărţile care au cu adevărat valoare veşnică sunt acelea pe care mâna Marelui Maestru le scrie pe tăbliţa inimii noastre. Viaţa noastră poate fi cea mai valoroasă operă de artă, manuscrisul divinităţii sau poate fi produsul propriilor noastre gânduri, alegeri şi acţiuni. Cele mai măreţe lucruri pe care le putem face pe pământ nu sunt neapărat lucrurile spectaculoase: a scrie cărţi, a învăţa pe alţii, a fi în faţă… Spectaculos în ochii lui Dumnezeu este dra-gostea, şi ea înseamnă multe fapte făcute în umbră, pe lângă care poate oamenii trec indiferenţi şi insensibili, dar penelul Marelui Maestru consem-nează şi răsplăteşte.

Reporter:
Dragii noştri cititori, se pare că nu există casă sau nu există suflet în care să nu fie o durere, de un fel sau de altul.
Poate aveţi dureri ale conştiinţei, poate aţi cunoscut în viaţă tragedia sau triumful şi aveţi ne-voie de dragoste. Isus Cristos este singurul care vă poate oferi dragoste adevărată, este singurul care nu se schimbă ieri, azi şi în veci.

Anunțuri

About Ligia Seman

Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Poeta și romanciera Ligia Seman a debutat literar în cenaclul “Lucian Blaga” din Hunedoara condus de Eugen Evu între 1974-1995. După 1989 a fost profesoara de religie în învățământul hunedorean. Ligia Seman a publicat 4 romane de factură creștină, cu orientare neo-protestantă: Funiile dragostei (1995), 4 ediții Handicapul conștiinței (1999), 3 ediții Tragedie și triumf (2004), 2 ediții Portrete în cioburi, vol. I și II (2010) În ultimii ani, împreună cu soțul ei, care este consilier creștin, Ligia Seman lucrează în cadrul unui cabinet de consiliere. Este invitată să vorbească la numeroase seminarii și conferințe în țară și străinătate. Ligia Seman a scris și volumul pentru femei “Domnind peste împrejurările vieţii” (2006), cu eseuri îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Ligia Seman locuiește în Hunedoara împreună cu soțul ei, Timotei Seman, și cele două fiice ale lor, Ruth și Rebeca. Vezi toate articolele lui Ligia Seman

2 responses to “VIEŢI TRANSFORMATE – CU LIGIA SEMAN

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: