“Mamă” şi o bucată de cer

Sfârşit de august… Mătase de foc peste marea învolburată, aripi de valuri şi zări cu zboruri de pescăruşi… Plâng ori râd depărtările în ţipăt de păsări şi zgomot de spume frânte de stânci? Se îngemănează întinsul cu corăbii întârziate plutioare pe nori leneşi. Se îngemănează sau e doar o imaginaţie ambiguă a ochiului doritor de estetică şi de pace nesfârşita? Albastru şi alb… Orizont de azur şi cer curat… Privesc… şi ascult… Valuri sparte…. şi râs de copii care se zbenguie pe ţărm.
Eram pe malul mării când am întâlnit odată acei doi ochi de mamă pe care nu-i voi uita niciodată. Bătea vântul şi soarele ardea… Ascultam şi priveam… Splendoarea mării şi a cerului rămăseseră undeva în umbră faţă de ceea ce-mi oferea priveliştea acelor ochi înlăcrimaţi. Eram la prima conferinţă a femeilor care au copii cu deficenţe. Fiecare dintre mamele participante aveau acasă un copil, aşa cum îl numeau ele: “special”. Le ascultam cu cât drag vorbeau despre ei şi mă gândeam la perlele rare din adâncul mării care nu pot fi comparate în strălucire cu inima nici uneia dintre aceste mame creştine. Nu există o sclipire telurică mai mare decât a acelor ochi care au trecut de la marele “De ce” din “fundul adâncului” la înalţimile celeste ale lui “Cum”… Cum pot învinge? Cum pot să mă bucur de ceea ce am chiar dacă altceva mi se pare că mi s-a luat? Mi se părea, ascultându-le cum vorbesc despre copilaşii lor, pe acele mame, că ele sunt atât de mari prin frumuseţea caracterului şi puterea de luptă, iar eu sunt atât de mică…
…Apoi a început să vorbească ea. O chema Jeni.Era soţie de pastor. (Am auzit despre ei că acei care îi vizitează sunt uimiţi de bucuria şi pacea care domneşte în familia lor). Copilul ei, când era doar de câteva zile a fost scăpat din braţe de asistenta care îl imbrăca; în urma acestui nefericit accident, creierul lui nu s-a dezvoltat niciodată mai mult decât a unui bebeluş.
-Doamne, povestea Jeni, anul acesta a împlinit 18 ani… Zâmbea cu nostalgie, amintindu-şi acea zi, deodată însă, ochii ei s-au umplut de lacrimi… Se oprise un răstimp ca să-şi adune cumva puterile pentru a putea continua. Numai atât – m-am rugat şi am zis: “Doamne, copilul ăsta niciodată nu a zis măcar un cuvânt… niciodată nu a întins mânuţele spre noi… Şi noi l-am iubit din toată inima, ca pe un înger. Doamne, numai atât îţi cer: acum când va împlini 18 ani să spună o dată… numai o dată “Mamă”. Să nu mai zică niciodată apoi, dar azi, de majoratul lui să-l aud zicând: şoptit, neclar… oricum, dar să zică: MAMĂ. Să aud eu, Doamne acest cuvânt din guriţa lui, şi ah, Doamne că mi-ar ţine bucuria cât oi trăi… Mi-aş aminti mereu în fiecare zi. Atât, Doamne îţi cer!”
Ascultam… Dar nu mai auzeam nici ţipătul pescăruşilor, nici freamătul valurilor, nici copilul ce plânge după un castel de nisip sfărâmat… Doar atât auzeam: o voce şoptindă, tremurândă, cu greu reuşind să materializeze durerea inimii…
-Toată ziua am stat lângă el… Nu m-am mişcat de acolo. Nu mi-a trebuit nimic: nici apă, nici mâncare… priveam doar la buzele lui. Dar nu a zis nimic… Nimic!… Asta fusese tot ce i-am cerut lui Dumnezeu. Să spună: ma… I se frânse vocea… îşi frângea mâinile, probabil cum şi le frânsese la sfârşitul acelei zile… Nimic! Nimic n-a zis, repetă în neştiire. Nimic! Şi cum am aşteptat!
Nu e un strigăt de revoltă dar e durere. Creştinul, chiar dacă e cetăţean al cerului, are dreptul să-şi consume în felul lui durerile… e şi el om… Nimeni nu mai spune nimic. Multe dureri cer tăcere…cel puţin un răstimp. N-am ştiut sigur dacă a trecut acel răstimp…
-Şi totuşi… îngăim. Privesc ochii aceia… ( Ah, Doamne!)… Şi totuşi, continui, există o comunicare mai înaltă chiar decât cea dată de cuvintele noastre, de privire, există o comunicare la nivelul duhului.
Mă priveşte… Se gândeşte… Tace… Tac şi eu…
Tăcerea e spartă de strigătul din depărtări parcă a fetiţei mele:“Mamă!”.( Îmi arată un castel de nisip proaspăt construit de mânuţele ei.) E parcă un ecou dintr-o altă lume: o lume cu trandafiri şi ghiocei, cu rasărituri şi culori vii… cu rugăciuni ascultate şi binecuvântări… Şi atunci?… Să fie aceste lumi două lumi distincte care nu se pot îngemăna doar în inchipuire precum marea cu cerul?
Ziua următoare, tot pe malul mării fiind, Jeni privind spre albastrul senin de deasupra ei, îmi spuse:
– M-am tot gândit… Atât de mult îmi doresc eu cerul. Puţini creştini îl doresc ca mine… Şi ah, Doamne cât de multe o să-mi spună îngeraşul meu acolo… Ceea ce nu mi-a spus o viaţă intreagă: “Mulţumesc mamă pentru tot ce ai făcut pentru mine! O dată in viaţă n-am putut să-ţi spun măcar atât “Mamă”… şi tu m-ai iubit atât de mult. Câte n-om avea noi de povestit acolo!
Acum ea nu mai plânge, dar plâng eu… Întorc capul: marea şi cerul… Marea e învolburată azi, dar cerul e senin… Ciudat că nu mi se mai pare o aberaţie a ochiului tânjitor de estetica îngemănarea cerului cu teluricul… E pace şi bucurie în inima mea… mai mult ca până atunci.
E pace, e bucurie când vin copii de la şcoală chiar dacă s-a întâmplat să nu i-a nota maximă… chiar dacă au lăsat dezordine, chiar dacă.. Câte n-ar fi de spus aici… Doamne, şi ce comori găsesc în timpul în care pot să ascult cele mai neînsemnate poveşti ale lor: întâmplări de la şcoală dureri ori bucurii împărtăşite de ei în felul lor, în rugăciunile împreună cu ei e cerul aproape… e pace în corabia casei noastre chiar dacă marea vieţii e zbuciumată…
A fost o zi în care am văzut ca niciodată cerul in toată splendoarea lui în ochii unei mame speciale. Deşi duioşia nu pot s-o dau la o parte, nu m-am oprit la acea amintire nicidecum cu tristeţe, ci cu dorinţa fierbinte de a purta şi eu în ochii mei o bucată de cer cu pace ori de câte ori copii mei vor zâmbi, vor plânge, vor povesti din ale lor, iar eu voi putea fi alături de ei mulţumind cu toata fiinţa Creatorului pentru că există o comoară ascunsă, nemărginit de valoroasă doar în cuvintele rostite de ei: “Mamă!”.

Femeile au fost înzestrate de Dumnezeu cu abilităţi specifice pentru a da viaţă. Copilul nu se poate dezvolta normal emoţional dacă rezervorul lui sentimental nu a fost umplut de glasul dulce al mamei, de mâinile care îmbrăţişează şi şterg lacrimi, într-un cuvânt de dragostea ei.
Poţi realiza cât de multă încredere a acordat Dumnezeu femeii când a creat-o cu abilitatea de a aduce pe lume un trupuşor care are înăuntrul lui un suflet… un suflet care valorează în ochii lui Dumnezeu mai mult decât o lume întreagă.(“Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea dacă îşi pierde sufletul”(Marcu 8:36)? Un om este asemănat cu o stea cu cinci colţuri: trup, suflet, duh, familie şi grup. Când Dumnezeu a îngăduit să pâlpâie steluţa aceea a vieţii înăuntrul tău a văzut cel puţin o lume influenţată de strălucirea acelei stele! Se spune că în viaţa celor mai independenţi bărbaţi, se regăsesc influenţele a două femei: mama şi soţia.
Dumnezeu a creat-o pe femeie astfel încât prin feminitatea ei pusă corect în valoare să influenţeze nu doar propria generaţie ci şi generaţiile viitoare: “Mâna care mişcă leagănul conduce lumea”. Această încredere pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, nouă femeilor ar trebui să ne facă să ne simţim onorate, importante şi totodată să ne responsabilizeze.

Ligia Seman – fragment din cartea de studiu biblic devotional: „ Domnind peste imprejurarile vietii”

Anunțuri

About Ligia Seman

Convingerea mea personală este că un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stări sufleteşti sau evenimente, dacă exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu şi-a atins întru totul menirea. Poeta și romanciera Ligia Seman a debutat literar în cenaclul “Lucian Blaga” din Hunedoara condus de Eugen Evu între 1974-1995. După 1989 a fost profesoara de religie în învățământul hunedorean. Ligia Seman a publicat 4 romane de factură creștină, cu orientare neo-protestantă: Funiile dragostei (1995), 4 ediții Handicapul conștiinței (1999), 3 ediții Tragedie și triumf (2004), 2 ediții Portrete în cioburi, vol. I și II (2010) În ultimii ani, împreună cu soțul ei, care este consilier creștin, Ligia Seman lucrează în cadrul unui cabinet de consiliere. Este invitată să vorbească la numeroase seminarii și conferințe în țară și străinătate. Ligia Seman a scris și volumul pentru femei “Domnind peste împrejurările vieţii” (2006), cu eseuri îmbinate cu psihoterapie, propunând soluţii biblice. Ligia Seman locuiește în Hunedoara împreună cu soțul ei, Timotei Seman, și cele două fiice ale lor, Ruth și Rebeca. Vezi toate articolele lui Ligia Seman

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s