„CIOTURILE” NOASTRE”

„CIOTURILE” NOASTRE” (eseu – LIGIA SEMAN – insiprat din viata lui JUDY- FEMEIA CARE S-A NASCUT FARA PICIOARE si pe care am cunoscut-o in timpul slujirii impreuna cu LIDIA si BECKY OPREAN la conferinele mamelor ce au copii cu deficiente)
„Când ne concentrăm mereu la ceea ce zic alţii despre noi, suntem ca nişte handicapaţi. Ce uşor putem cădea în capcana de a da crezare mai mult minciunilor decât adevărului atunci când ne pasă mai mult de imaginea în faţa lumii decât de părerea Creatorului nostru despre noi. Când încercăm să plăcem mai mult oamenilor decât lui Dumnezeu, ne trezim vlăguiţi de puteri pentru că mereu ne vom izbi de nemulţumire: ori a noastră, ori a celor din jur. Ciudaţi mai suntem din fire: e suficient să spună cineva o critică şi tot ce am construit pe baza aprecierilor se dărâmă. Nu e prea multă diferenţă între o persoană care luptă să urce scările cu un picior deformat şi o alta care transpiră, complexată fiind că poate a spus ceva în public “atât de prosteşte”, sau poate că “a arătat atât de dezordonată şi obosită tocmai atunci când…”
Dacă ar fi spus oricine altcineva aceste cuvinte, poate că nu m-ar fi atins atât de mult. Sub o altă formă, cu siguranţă le mai auzisem, nu era ceva cu totul nou… Şi totuşi, rostite de “ea” aveau o forţă cu totul specială. “Ea” se numea Judy şi era o femeie cu totul specială… O femeie la naşterea căreia, cum se exprima ea: “Nu a fost o sărbătoare… În loc de baloane fuseseră lacrimi. În loc de zâmbete- întrebări: Oare va trăi?… Şi chiar dacă… Cum va rezista în lumea aceasta? Ce educaţie va avea?… Se născuse fără picioare!”
Am învăţat din experienţa vieţii că întâlnirile noastre cu diferite persoane nu sunt întâmplătoare. Dumnezeu vrea să ne vorbească, să ne înveţe în fiecare zi, în fiecare împrejurare. Cei cu handicapuri exterioare de multe ori pot fi vindecătorii celor întregi şi sănătoşi.
Este important pentru un creştin în orice vreme să mediteze la învăţăturile Psalmilor. Am vărsat de atâtea ori lacrimi de bucurie ori tristeţe pe paginile unde psalmiştii şi-au vărsat inima înaintea Domnului. Am învăţat să ne încredem în El în împrejurări şi să ne încredinţăm Lui. Am găsit răspunsuri în nopţile durerilor şi frământărilor noastre şi ne-a fost răcorit sufletul în dimineţile care ni s-ar fi putut imposibil de suportat gândind la problemele care ne aşteaptă în decursul zilei.
Psalmul 139 este cu totul special. Ne vorbeşte despre implicarea Creatorului în toate amănuntele existenţei noastre chiar din faza conceperii fiecăruia dintre noi: “Trupul meu nu era ascuns de Tine când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii tăi mă vedeau”. Ne place să medităm la acest Psalm pentru că aceste cuvinte ne fac să ne simţim unici, importanţi şi valoroşi chiar şi atunci când oamenii prea puţin preţ pun pe noi… şi am fost creaţi în aşa fel încât să ne fie umplută mereu nevoia de semnificaţie.
Imaginaţi-vă însă, dimineaţa unei zile aniversare a unei femei născută fără picioare care împlineşte vârsta de cincizeci de ani şi care are curajul să mediteze la aceste cuvinte: “Tu mi-ai făcut rărunchii, m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Trupul meu care s-a născut fără picioare nu era ascuns de Tine când am fost făcută înt-un loc tainic, ţesută într-un chip ciudat” Nu suntem de piatră, suntem oameni cu inimi sensibile ce repede se pot frânge, cu ochi a căror lacrimi pot umple burdufuri întregi… O zi aniversară a cincizeci de ani de frământări, de biruinţe şi eşecuri la nivelul inimii care, dacă ar fi fost după ea s-ar fii răzvrătit mereu… Chiar şi în zile în care, în căruciorul ei fiind- încuraja cu faţa senină mulţimi de femei şi le spunea: “E posibil să purtaţi minciuni înăuntru vostru: poate nu sunt destul de frumoasă, destul de capabilă… poate nu pot vorbi atât de bine, sau cânta…” Tocmai când vorbea despre toate acestea cu dorinţa de a lupta împotriva minciunilor diavolului din inimile altor femei, se întâmpla ca privirea să-i alunece în jos şi minciuna diavolului să vină cu gândul: “Uită-te ce picioare frumoase au aceste femei, cu unghii frumos lăcuite, cu pantofi eleganţi… Tu nu ai fost şi nu vei fii niciodată aşa pe acest pământ. Tu le spui lor despre minciunile din sufletele lor, dar în cazul tău e un adevăr, o realitate care toată viaţa te-a făcut să suferi”. Sau altă situaţie: era într-un grup de surori şi ambianţa caldă a părtăşiei s-a încheiat cu dorinţa de a-şi spăla picioarele unele altora… Dar ea nu avea picioare, avea doar cioturi… A plecat de acolo ruşinată, jenată. Cinci ani de zile a trăit cu această durere, avea impresia că Dumnezeu nu-i iubeşte tot corpul ei.
Şi acum, la a cincizecea aniversare a zilei ei de naştere, în căruţul ei, stă şi meditează la cuvintele Psalmului 139. L-a ales pentru a fii încurajată şi când colo aceste cuvinte fac să se perinde în mintea ei amintiri dureroase pricinuite de deficienţa ei: anii copilăroei în care surorile ei se zbenguiau în juru-i, se jucau cu alţii copii, iar ea… În adolescenţă- le vedea cum se găteau frumos pentru a merge la întâlniri cu băieţii, iar ea… ea cea fără picioare rămânea singură în casă plângând în pat sau în scaunul ei cu rotile privind la fereastră cu faţa pustiită de amărăciune o lume din care se vedea exclusă.
…Gândurile ei în timp ce meditează la aceste versete ale Psalmului: “Tu ai fost acolo! Ai fost acolo… Tu Cel ce eşti Atotprezent, Omniscient, Atotputernic- ai fost acolo când am fost concepută!…Ai văzut că picioarele mele nu se ţeseau, şi nu ai făcut nimic. De ce, dacă ai fost acolo, dacă spui că mă iubeşti, nu ai făcut ceva să nu mă fii născut în halul acesta?”
….Răspunsul lui Dumnezeu în inima ei “Da! Eu am fost acolo, draga mea… Când erai în pântecele mamei tale, te vedeam atât de bine şi îmi păsa de tine, tocmai de aceea am pus piciorul în prag şi am zis: ”Copilul acesta trebuie să aducă slavă lui Dumnezeu, tocmai de aceea se va naşte aşa!”
(Şi Doamne- ce slavă în faţa căreia amuţesc îngerii! Nu am putut să nu rămân consternată şi să nu mi se umple ochii de lacrimi din primul moment de când am văzut acel chip strălucitor, acel zâmbet… şi mâinile ei… bătea din palme cu atâta bucurie spre slava Domnului şi cânta cu atâta patos.)
…Strigătul de biruinţă al lui Judy în ziua aniversării celor cincizeci de ani cu Biblia deschisă la Psalmul 139 :“ Şi atunci, Doamne, ce nevoie mai am eu de picioare, dacă Tu ai pus piciorul în prag atunci când eu am fost concepută? Dacă piciorul Tău a fost acolo, ce nevoie aş mai fi avut eu de picioare?”
După cinci ani de suferinţă şi frământări în urma întâmplării în care surorile îşi spălaseră picioarele unele altora, iar ea plecase de acolo jenată şi îndurerată- Judy a mărturisit surorilor durerea, sentimentele de ruşine cu care se luptase… Surorile, adânc mişcate şi pline de iubire, au vrut să-i spele cioturile. Dar ea nu a vrut- îi era ruşine de cioturile ei. O soră însă, a îngenuncheat… a pus mâna pe cioturile ei… a început să i le spele. Apa curgea pe de lături, uda hainele şi perna de pe căruţ… Nu conta… Nu curgea doar apa care uda scaunul cu rotile şi cioturile… curgeau lacrimile şiroaie ale femeilor iubitoare, care pe rând au făcut acelaşi gest măreţ… În pragul uşii cu siguranţă, era Domnul şi privea… Sau poate nu mai era în prag, venise mai aproape de ele: era chiar în căruţul acela udat cu lacrimi şi cu apă, aşa precum odinioară picioarele Lui fuseseră stropite cu parfum de mare preţ şi cu lacrimile unei femei păcătoase care-L iubea. Sigur era acolo, căci spălând acele cioturi- femeile, când Judy le-a întrebat de ce plâng cu aşa sughiţuri, ele au răspuns cu sensibilitate :“Plângem pentru că toţi avem cioturi, ţie nu ţi-a fost ruşine să le arăţi, dar nouă ne-a fost…”
Da, într-adevăr, toţi avem cioturi şi ne este ruşine şi greu cu ele: poate unele incapacităţi, poate domenii ale vieţii în care nu suntem destul de abili precum am vrea şi ni se cere, poate răni în trecut, poate zile prea multe de singurătate, confruntări cu situaţii ce le urâm pentru că tind să ne smulgă din domeniul siguranţei noastre, visuri neîmplinite, complexe de inferioritate… atâtea handicapuri văzute de noi ca pe nişte crunţi duşmani pe care am vrut cu orice chip ca Dumnezeu să ni le ia din drumul nostru o dată pentru totdeauna… Dar El nu a făcut-o. A pus doar piciorul Lui în prag, a fost acolo… acolo când am fost zămisliţi unici şi valoroşi în prezenţa Lui înainte de a fii vreuna din zilele noastre. A fost acolo când am avut nevoie să depăşim acele handicapuri, repetându-ne mereu, precum lui Moise cel complexat de deficienţa de vorbire “Eu voi fii cu gura ta” sau lui Pavel: “Harul Meu îţi este de ajuns căci puterea Mea în slăbiciuni este făcută desăvârşită.” Poate că tocmai conştientizarea că avem “cioturi” ne-a dat tăria să alergăm dincolo de limitele noastre umane şi să ne proşternem la “Piciorul crucii”- singura şi sigura propteală a Universului şi a universului lumii noastre. Dincolo de ceea ce ar fi putut însemna târâşul nostru prin lumea aceasta- harul Lui ne-a fost îndeajuns să ne poarte “ din putere în putere”, piciorul Lui desăvârşit – gata să ne iasă în întâmpinare, urma paşilor Lui atotsuficientă pentru a ne trasa calea spre glorii. Şi dacă este aşa, de ce ne-am concentra atenţia asupra cioturilor noastre neputincioase şi nu am privi la El-Şadai (Dumnezeu Cel Atotputernic ce ni se dăruie), a Căruia suntem cu trup, suflet şi duh? El poate să ne ajute a depăşi în orice situaţie- orice deficienţă ce ne împiedică a fii cele mai frumoase femei care aduc cele mai bune veşti lumii din jur… în conjunctura aşa ziselor deficienţe ale noastre ne poate da inimi din care să poată curge nardul iubirii spre cei ce au nevoie de slujirea şi dedicarea noastră.
“Căruţul meu împins de Mâna Ta-
Escortă sfântă a lui Dumnezeu
Pentru a-i conduce pe alţii din groapă spre cer.”
Pe Judy am cunoscut-o la conferinţa mamelor care au copii cu deficienţe. A venit din America în România pentru a aduce cuvinte de mângâiere şi zâmbet pe buzele altora. La prima vedere, deşi stătea într-un căruţ, nu mi-am dat seama că nu are picioare şi impresionată de faţa ei luminoasă i-am spus: “Străluceşti ca o rază de soare”. Deşi, s-a născut fără picioare, Dumnezeu i-a dăruit şi un soţ minunat care o iubeşte şi trei fiice.

10885331_546074695495019_2007791967225556687_n

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s