CADERE-NALTARE

Motto: Ps 94: 18,19

Cădere- orgolii deşarte ucizi, şi totuşi înalţi harul la culme
Cădere- cărare-n noroi şi plâns şi durere şi fiere.
Urăsc gustul tău, dar iubesc înălţarea ce vine pe urmă
Atunci când zdrobit pasul meu, păşeşte spre soare din umbră.

Mă doare când parful şi lutul nevolnic din mine,
Cu haos, cu vânt şi- ntuneric loveşte Isuse în Tine.
Şi totuşi, Iubire lovită, doar Tu îmi stâmperi durerea
Mă legeni cu alinul crescut între spini, răsari izbăvirea.

Un bulgăr de tină, să bată cu negru păcat piroane în Mâna divină?
Şi totuşi Cuvântul în jertfă-nălţat să cânte refrenul “Să fie lumină”?
Mă ridic înc-odat din cenuşă şi scrum fărâmă zdrobită dar vie
Şi cresc ca un rod cu sânge stropit, mlădiţă curată în vie.
O cruce, putut-ai să acoperi cu flori, groapa căderilor mele?
Mireasmă de pace şi zbor… ce har! Măreţul har în locul durerilor grele!”

Sunt momente în viaţă când Dumnezeu îngăduie să ajungem în starea de a ne pierde orice fărâmă de încredere în noi înşine. Am încercat cu abilităţi, cu energii şi inteligenţă să ne marcăm destinul nostru, ori pe al altora, să ne clădim succese aşa cum noi le-am văzut a fi veritabile, să ne lustruim imaginea de sine cât mai impresionantă în faţa oamenilor. Am crezut că mergem înainte şi că suntem de partea celor cuceritori. Păşeam demni, cu privirea ţintă, cu capul sus. Teoretic ştiam că «lepădarea de sine» este esenţa celor care pun mai mult preţ în a-L urma pe Hristos decât a-şi iubi viaţa aceasta efemeră, dar jugul acela scump care ne înalţă…adevărata înălţare prin blândeţe şi smerenie, l-am dat fără să ne dăm seama la o parte. Am zis poate în subconştientul nostru într-un mod şoptit, ascuns, dar real: se poate şi fără el… se poate… Umilinţa e cea mai bună cale, dar ea produce durere omului din afară. Sub imperiul ei te pleci până în pulberea pământului şi îţi vezi starea firii tale aşa stricată, iremediabilă cum este ea… Nu mai te ascunzi după umbre transparente, degete acuzatoare îndreptate spre greşelile semenilor… pietre aruncate, vorbe ce ucid. Plânsul tău numai este amestecat cu compătimire faţă de sine, lacrimile sunt pure, aşa ca inima din care izvorăsc… inima curăţită de orice gânduri impărţite, de ambiţii deşarte, de lupte pentru «deşifonarea» propriei fotografii.
Nu putem ajunge în aceste stări decât atunci când Cel ce a dat totul pentru noi, chiar şi pe Fiul Său, în dorinţa de a ne dărui toate ne ia orice propteală a ceea ce ni se pare că am clădit în noi înşine ori în afară. În mijlocul înfrângerii, al dificultăţilor pe care le detestăm cu toate fibrele fiinţei, suntem constrânşi să recunoaştem că era important, de fapt cel mai important să renunţăm să ne încredem în noi înşine şi că dacă El nu are milă de noi, din nou am putea eşua. Să recunoaştem că deşi vrem să-L urmăm, am vrut lucrul acesta şi înainte de a avea insuccese, nu o putem face decât prin harul său nemărginit.
«Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.» Doamne, cum nu aş vrea să te urmez ? Pentru asta trăiesc de fapt. Şi totuşi puterea mea nu e de- ajunsă pentru a mă lepăda de acest « sine ». Mă trezesc iubindu-l, ţinând cu dinţii de el, deşi nu-mi aduce nimic bun…nimic, dimpotrivă nespusă durere mie şi semenilor. Doamne, cât de mare e îndurarea Ta şi cât de clar o văd în disciplina-ţi binefăcătoare prin care Tu îmi arăţi vulnerabilităţile aşa cutremurătoare cum sunt ele cu adevărat. Şi aceasta mă face să îmi fie cu adevărat silă de acel şarpe veşnic la pândă: sinele meu, să văd clar că nu este altă şansă decât răstignirea, zdrobirea lui , chiar dacă aceasta înseamnă multă suferinţă. Să urăsc inima împărţită, să doresc curăţia ei cu orice preţ: al pierderilor, al durerilor, pentru a câştiga sensul adevăratei vieţi. Şi având această viaţă, să curgă din mine, cel zdrobit, din duhul meu unit cu al Tău, fără nici o oprelişte- râurile de apă vie care să ude pe cei însetaţi, să sature pe cei flămânzi. Să înaintez astfel liber de orice mândrie deşartă, care cerându-şi de multe ori cumplit de ilogic drepturile, mă duce la căderi aducătoare de răni chiar şi în inimile celor dragi pe care sincer aş fi vrut să îi protejez. Să fiu blând şi bun, nu doar prin vorbe ci din adâncul inimii- stare reflectată în fapte – chiar dacă în multe circumstanţe aş părea iraţional omeneşte, dar voi fi asemenea Învăţătorului meu. Haina de cenuşă, de rob a marelui meu egoism pe care am pus atâta preţ, pentru perierea căreia am obosit învârtindu-mă fără sens ca într-un cerc care nu are vreun capăt, s-o lepăd fără nici o strângere de inimă pentru a putea îmbrăca împărăteasca mantie de aur a iubirii cu care să pot acoperi în tăcere orice greşeală a semenului aşa cum ai făcut Tu, Mielule divin pentru mine cel atât de mult greşit…
Ligia Seman

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s