Fragment din romanul ” Suflet și virtual”, de Ligia Seman -momentul culminant care se derulează pe muntele înzăpezit unde tatăl și fiul vor bate un cui în Crucea de pe Vârful Răscrucea

Pentru Marcus, este lung și dureros procesul eliberării de adicția de computer și pornografie, de jocuri electronice care promovează chiar demonicul prin auzirea vocii lui Lucifer. Vindecarea sufletului sfâșiat din pricina abuzului a tânărului Marcus Stoenoiu, a sentimentelor de respingere, necesită multă iubire răbdătoare, strategii spirituale și psihoterapeutice care își vor atinge ținta doar prin lucrarea Duhului Sfânt. Una dintre strategiile care au atins special inima tânărului, s-a dovedit a fi metoda numită de psihologi ” a bate un cui”. Misiunea este încredințată de consilier tatălui lui Marcus care va avea parte de o remarcabilă convertire în urma unui accident pe drumul înzăpezit ce duce spre Vârful Răscrucea.
Fragmentul prezintă un moment culminant al evenimentului care se derulează pe Vârful înzăpezit al muntelui, numit Răscrucea.

”— Mă uimești, tată, niciodată nu mi‑ai vorbit în felul acesta! Chiar niciodată! Mișcat până la lacrimi, răscolit de cele rostite de el, Marcus urmărise cum mâna tremurândă a tatălui bătuse cuiul în mijlocul grinzii de lemn, în partea de sus.
Când îi veni rândul, fu cuprins de emoții neașteptat de răvășitoare. Cu mari eforturi își putea suprima tremurul mâinii când ciocanul izbea cu zgomot în capul cuiului. Prima lovitură fusese imprecisă, astfel încât cuiul se strâmbă, de aceea se fâstâci și mai mult amintindu‑și că, în general, tatăl se arăta plictisit de activitățile lui, nemulțumit de lucrurile ce le făcea. Avusese nevoie de intervenția tatălui pentru a îndrepta cuiul, însă nu se simți înjosit, criticat pentru nereușita lui. De aceea, următoarele lovituri de ciocan au fost sigure, precise, deși mâinile încă îi mai tremurau. Cu fiecare lovitură în plus a ciocanului, cuiul se adânci tot mai mult în lemn. Rămase la suprafață doar capul cuiului, un punct mic ce de abia se mai zărea în semiîntuneric, dar ei știau că el este bine înfipt acolo.
Pe fața tatălui se așternu o mare fericire când operațiunea a fost dusă la bun sfârșit. Zâmbea. Marcus simțea cum îi curgeau broboane de sudoare pe șira spinării, era tot roșu la față, dar arbora și el un surâs satisfăcut. De acolo, de sus, de pe culmea muntelui, după ce bătuse cuiul în crucea de lemn, lumea i se păru lui Marcus deodată schimbată. Trăia sentimente asemănătoare cu acelea când, fiind în cabinetul de consiliere al lui Gabriel, acesta fie îi așeza mâna pe umăr în semn de acceptare, fie se apleca mai mult spre el, căutând să‑i arate prin gesturi că îi pasă de el, că îi ascultă cu mult interes destăinuirile; îi amintea de fața lui blândă, ce părea învăluită în lumină, când aducea la suprafață tot întunericul din el prin mărturisiri zguduitoare, în timp ce o rază de soare pătrundea prin fereastră inundând chipul consilierului, făcându‑l să pară în ochii adolescentului când un erou uman, când un trimis al Cerului. Și iată că, acum, tatăl său semăna foarte bine cu Gabriel, la fel de erou, mesager divin, dar și uman.
Înviorat de fața radioasă a fiului, tatăl scoase din buzunar albumul de fotografii. Le‑a pregătit pe toate dinainte, le‑a ales, le‑a așezat cu grijă printre filele albumului. Marcus bebeluș, fiul său de vârsta preșcolară, tatăl, purtându‑și fiul în brațe. Toată familia: el, Luiza, Adrian și Marcus surprinși în diferite momente de fericire… Marcus în primii ani de școală… la vârsta școlii gimnaziale… la liceu… Din nou, fotografii de familie făcute cu diferite ocazii pe care și le reaminteau acum cu plăcere, reînviind momente de neuitat. Se opreau mai mult asupra unor fotografii, zâmbind sau fiind puși pe gânduri în încercarea de a‑și aminti ocazia când au fost făcute. Din imaginile impregnate pe hârtie răzbătea doar afecțiune, camaraderie, intimitate, nimic rău sau supărător.
— Așa eram noi! repetă de câteva ori tatăl. Numai afecțiune, își întări spusele. Era ca și cum ar fi dorit să susțină ideea unei relații ideale tată‑ fiu. Eram fericiți, cu alte cuvinte, adăugă el în timp ce puritatea albă care strălucea în lumina lunii nou‑răsărite favoriza parcă ideea că tot ceea ce era cel mai bun se înfăptuise, dizolvând în nemărginirea imaculată toate amintirile grele, rănile ce și le făcuseră unul altuia, surpând orice cărămidă a zidului ce se interpusese între ei doi. Ceea ce îl răscolea pe Marcus acum era schimbarea atât de dramatică și dintr‑odată a tatălui său în ce privește felul cum analiza trecutul, cum se raporta la prezent.
Părea cu totul alt om față de cel pe care îl lăsase în urma lui în timp ce urcau spre vârf. Privitor la această transformare, căuta un răspuns logic. Deși fotografiile erau frumoase, scormonea în trecutul apropiat și cu greu putea fi de acord cu o splendidă afecțiune cândva existentă între ei pe care tatăl o evoca mereu. Într‑un fel, îi era milă de el! Îi păru deodată îmbătrânit, sleit și smerit… O mare vină o avea el, copilul, dar la urma urmelor, cea mai mare vină era a adultului. În pofida exaltării tatălui, el simțea că trecutul nu mai poate fi înviat, că acei ani de abnegație nu vor mai fi restabiliți nicicând… că au fost pierduți și așa vor rămâne… Însă, în timp ce privea dincolo de albumul de fotografii înspre crucea a cărei siluetă se profila în lumina lunii, o stare nedeslușită, cu totul diferită de obsesia unui trecut iremediabil, umplea de ceva nou ființa lui, precum acea băltoacă maronie și mâloasă din mijlocul pădurii era înviorată și transformată de șuvoiul apelor într‑o minune a naturii – un lac de munte cu apă proaspătă și limpede.
Acel simțământ deveni și mai evident când, în drumul spre cabană, sprijinindu‑și tatăl de brațul său, ascultase cu luare aminte relatarea lui detaliată, înfricoșătoare și exuberantă a experienței stranii ce tocmai o trăise. Marcus deducea că tatăl său avusese un delir din pricina stării de pierdere a cunoștinței datorată loviturii la cap. În astfel de momente, creierul, încordându‑și toate resorturile pentru supraviețuire, poate declanșa cu o intensitate neobișnuită anumite vedenii care să fie confundate cu sclipiri de trăiri superioare. Îl punea pe gânduri însă efectul transformator pe care îl produsese această experiență asupra tatălui său. O atare situație, evocată în starea normală de funcționare a creierului, dovedea că nu avea cum să fie doar un rezultat al unui creier încordat sau o nălucire, un vis fantastic, ci o trăire reală în contact cu o altă lume superioară. Transformarea tatălui său dovedea că lumea în care el călătorise era cum nu se poate mai reală, nu doar un produs al imaginației celor care cred în viața viitoare. Marcus mai citise și urmărise videouri pe Internet despre astfel de experiențe care făceau ca viața celor în cauză să se schimbe dramatic. Și dacă experiențele celor cărora li s‑a dat să întrezărească raiul și iadul erau verosimile, după cum argumenta și trăirea tatălui său, însemna că raiul și iadul, precum și viața veșnică de după moarte și ceea ce spune Biblia, sunt reale… Îi trecea prin minte că i‑ar fi plăcut și lui să trăiască o astfel de aventură. I se părea fascinantă. Îl credea pe tatăl său, dar încă se mai îndoia și se gândea că doar dacă ar fi martor el însuși la un astfel de fenomen, asemenea tatălui său, ar crede cu adevărat și s‑ar întoarce radical schimbat în viață. ”
C9747A31-F593-4AF5-97E7-2E0420503DA6

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s