FRAGMENT DIN ROMANUL “TRAGEDIE SI TRIUMF” – VISUL BATRANULUI PUSCARIAS… Acest pasaj l- am scris cu multe lacrimi meditând la jertfa de pe cruce si atitudinea noastra fata de ea…

“… În noaptea aceea însa, am avut un vis. Se facea ca eram din nou în locul acela, exact în locul unde ma întâlnisem cu vaduva. Eu eram de-o parte a gratiilor, dar de cealalta parte, exact în locul unde fusese femeia, statea acum Cristos. Nu îngenunchease ca si ea. El este Dumnezeu, cum s-ar fi putut asa ceva? Avea însa, aidoma ei, mâinile întinse dupa mine pe dupa gratii. L-am recunoscut dupa cununa de spini de pe frunte, dupa mâinile strapunse. M-am cutremurat. Tremuram tot. Am vrut din nou sa fug, ca si atunci când o lasasem pe femeie acolo îngenuncheata în Numele Iubirii, întorcându-i spatele. Dar, ori încotro voiam s-o apuc, ma izbeam de aceasta imagine: Cristos de partea cealalta a gratiilor cu fruntea încununata lipita de ele si cu mâinile întinse. Deodata am simtit ca puterile ma lasa, ca nu mai pot face un singur gest de împotrivire. I-am descoperit ochii, asa cum îi descoperisem pe ai femeii: ea în penumbra, iar eu în lumina. Acum însa eram si eu si Cristos învaluiti într-o asa lumina încat puteam sa observ pana si cel mai mic amanunt.

Un ochi de-al Lui plângea, iar altul stralucea… Imagine aidoma celei din întâlnirea reala cu femeia, dar puteam sa vad în ochiul care plângea o tristete atât de imensa… atât de imensa ca ma podidira si pe mine lacrimile… Priveam spre cununa de spini, priveam în ochiul acela si plângeam. Parea ca toata tristetea lumii se adunase în el… Si în vis am vazut deodata cum se deschide prin acel ochi al lacrimilor dumnezeiesti o lume, sau mai bine zis o fata a lumii: ucigasi asemenea mie care tagaduiau în constiinta fapte asemanatoare (era ciudat ca întelegeam atât de bine gândurile lor), hoti, mincinosi… tot ceea ce reprezinta gunoiul omenirii ajuns sa înfunde ocna. Dar nu erau doar ei, ci împreuna cu acestia se afla lume onorabila: oameni cu fata cinstita, oameni religiosi care mergeau grabiti la biserici, barbati si femei ce pareau curiosi. Ma miram ca în imaginea acelui ochi l-am revazut iar pe Cristos Însusi. Întindea mâinile spre ei, cum întindea spre mine acolo dupa gratii. Dar ei erau prea ocupati: unii se grabeau sa încheie afaceri, altii sa isi ia copiii de la scoala, altii sa învete, altii sa cladeasca, altii – coplesiti de problemele marunte ale zilei, altii preocupați cu mersul la biserica… Iar Cristos statea trist, cu cununa de spini pe cap si Ii privea. I se închideau usi de case si de biserici în fata. Ce ma mai mira la acestia din urma era cum ei se grabeau la biserica iar Cristos era chiar lânga ei. Ce grozăvie: El întindea bratele Lui de Dumnezeu si ei întorceau spatele, convinși fiind ca merg de fapt in directia buna! Cristos dorea sa intre sa intre in casele si bisericile lor insa ei ii închideau usa.
– Este prea de tot! am zis. Ticalosii!
Nici nu am terminat bine de rostit ca m-am vazut eu însumi acolo. Cristos întindea mâinile spre mine si eu fugeam… cum fugisem de vaduva. Am intrat si i-am închis
usa în fata. Eu eram înauntru si El afara. Statea lipit de usa si batea încetisor. Din fruntea Lui curgeau siroaie de sânge, din mâini…
– Sunt un ticalos!”, am zis atunci. Am ucis un om si vreau acum sa-L ucid înca o data pe Cristos? Ticalos ce sunt! Ticalos!” Am deschis usa repede. Plângeam în hohote. Ciudat ca atunci când a pasit El înauntru nu mai avea sânge pe frunte, ci o coroana regeasca de o stralucire cum n-am mai vazut vreodata, si nu-I mai curgeau siroaie de sange din mâini.

În momentul acela imaginea ochiului care plângea s-a întunecat… N- am mai deslusit nimic acolo. S-a deschis imaginea celuilalt ochi. Era o alta lume. Oamenilor de acolo li se vedea inima: în ea era imaginea lui Cristos ca rege. În unele inimi Cristos era mai mare, în altele mai mic. În cele în care era mai mare -chipul pamântesc al acelor oameni stralucea mai mult. O fericire nespusa m-a cuprins privind chipul lui Cristos straluminat de un zâmbet. Din zâmbetul Lui curgeau raze spre cei de acolo. El era sursa fericirii lor, a pacii, a bucuriei. Spre deosebire de cei din celalalt ochi, acestia Îl vedeau si se bucurau de El mai mult ca de orice în lume. Traiau normal, ca si cei pe care i-am vazut in ochiul celalalt, dar treburile zilnice nu-i preocupau mai mult decât îi fascina Cristos. Orice faceau în lume, era ca si cum El era acolo,
mereu prezent. Am zis:
– Aici, în lumea asta vreau sa traiesc! E atât de bine, e atâta pace si fericire… Doamne, nici nu mai vreau sa vad imaginea cealalta! E prea trista! ” Dar Dumnezeu nu m-a crutat. Mi
s-a aratat din nou imaginea cuprinsa în ochiul trist. Am înteles ca Cristos suferea mult din pricina a ceea ce-mi dezvaluia, pentru ca din ochiul Lui începura sa curga mai mult ca pâna atunci lacrimi.
— De ce, Doamne, îmi arati tocmai mie durerea Ta, mie, care nu merit nimic, care sunt un ucigas, care merit iadul? rosteam fara încetare. Apoi m-a cuprins asa o jale, o duiosie, nici eu nu mai stiu ce sentimente… Si ele renasc de fiecare data când îmi amintesc…
Atunci plâng si ma închin. Dar, hai sa-ti spun si tie ce am vazut mai departe!
Stii ca ti-am povestit înainte despre cei vazuti în ochiul care plangea si care mergeau chiar la biserici… cum Cristos întindea bratele spre ei, dar nu-L vedeau. De data aceasta i-am vazut mai de aproape pe acestia. Erau bine îmbracati, ca de duminica, de sarbatoare. Mergeau spre biserica si aveau Scriptura sub brat. Pe drumul pe care înaintau—de-o parte si de alta—vedeam mâini întinse, auzeam gemete de ti se rupea sufletul. La început am crezut ca acei care se tânguiau erau cersetori muribunzi si implorau mila . Dar nu era asa. Erau dintre aceia pe care i-am vazut ca fiind criminali, hoti, mincinosi, dar si oameni onorabili, îmbraccati bine… Insa – sa vezi ce minune mare: trupul si hainele le erau transparente. În ei se vedea imaginea unui alt om, cu totul diferit de cei onorabil: cersetor, în zdrente, cu chipul contorsionat de suferinta, de boala, de foame, de sete… Si omul acela din ei, nenorocit, cersea mila. Întindea mâinile spre cei care treceau pe drum cu Biblia în mâna si mergeau grăbiți la biserica. Se uitau la ceas ca sa nu întârzie. Parte din ei nu-i vedeau pe cei ce implorau mila, dar altii îi vedeau. Era însa ceva ciudat cu ei. Ce m-am mai cutremurat când am descoperit! Ei însisi aveau rani… rani adânci. Energia lor se consuma luptând cu ranile. Si culmea, ranile si le faceau unii altora… Sufereau, plângeau, se învinuiau! Ei, care erau rânduiti sa dea mila si mângâiere celor de pe marginea drumului, de-abia supravietuiau!
— Doamne, ce sa însemne asta? Ce sa însemne asta? Ma tot întrebam.
Pâna la urma, dupa un timp, i-am vazut cum disperati, târându- se sub povara ranilor, începura sa-L caute pe Cristos. Ei, care trecusera mai înainte indiferenti pe lânga El. Numai putin de-L cautau, El se si arata: le vindeca ranile, le mângâia sufletele zdrobite.
Deveneau parca dintr-o data cu totul alti oameni. Cand cei ce nu fusesera atinsi de Cristos îi raneau – ei foloseau armele iubirii. Ii îmbratisau, se rugau pentru ei. Iubirea mergea pana la paroxism – sărutau mâna care îi lovea peste obraz, întorcandu- l chiar si pe celalalt. Dragostea lor pasionala fata de Cristos si semenii lor îi cucerea si pe ceilalti, adica îi determina sa-L caute si ei pe Mantuitorul.
Ma gândeam:
– Doamne, cum au putut suferi atât de mult din pricina pacatului când dragostea era de fapt atât de simpla? ” Cata fericire radia acum pe chipul lor! Se îmbratisau, cântau, se mângâiau unul pe celalalt, îsi obladuiau rani…
Ziceai ca era o singura persoana nu mai multe… Persoana aceea era parca însusi Cristos, dar nu cu un ochi trist si unul vesel..
Avea amândoi ochii luminati de o imensa satisfactie si bucurie. Si chipul Lui se întindea
peste tot globul. Cei plini de iubire au inceput sa împartă zdrentarosilor de pe margini de
drumuri: hrana, haine, apa, medicamente pentru bolile lor… Chipul cersetorilor aflat pe moarte – la gesturile de iubire – înflorea… si înflorea parca întreg globul pământesc – ca si cum acolo ar fi fost un mugure de primavara ce exploda in flori mii si mii …
— N-am înteles eu atunci prea multe din cele ce am vazut, concluziona, batrânul, dar o viata întreaga eu, care eram închis si nu puteam merge la vreo biserica, m-am tot rugat si am zis:
– Doamne,, Tu care esti Atotputernic, fa sa straluceasca chipul Tau peste cei care
merg duminicile la biserica. Fa sa si si înteleaga harul pe care Îl au si nu-I lasa sa se consume pentru lucruri de nimic când lumea pierdută geme de-o parte si de alta a drumului vietii pe care ei merg… Fa-i sa plânga în hohote pentru cei pierduți asa cum plâng eu când îmi amintesc de chipul
Tau trist care priveste la nepasarea. Te rog, deschide- le ochii sa Te vada cât esti de
aproape de ei… Sa nu întoarca sageti care ranesc fratele crestin, chiar daca el cu stiinta sau nestiinta nestiinta i-a ranit, ci sa faca asa cum Tu înveti în Scripturi: ” Nu te lasa biruit de rau ci biruieste raul prin bine!» Si ma ajuta si pe mine sa fiu vesnic o raza de lumina pe chipul Tau, Doamne, eu, care am fost cel de pe urma … criminal si fiara netrebnica. Doamne, daca ma ajuti, Te voi iubi toata viata, si ii voi iubi si pe semenii mei cum m-ai iubit Tu pe mine…”
Nici Vlad nu întelesese prea multe, iar puterile batrânului— dupa ce spusese toate acestea—slabira dintr-o data, ca si cum pentru a spune coerent tot ce avea pe suflet îsi consumase pe deplin toata putina energia pe care o mai avusese în trupul lui, mai aproape de umbra decât de viata… Dupa ce terminase, ramasese pe perna, cu capul într-o parte, vlaguit de moartea ce se apropia si cu raza de lumina ce-o ceruse lui Cristos pe chip, indiciul vietii vesnice a omului interior…

Bătrânul avea cerul în pamântul din el si cerul din el, în cer îl ducea…

Batranul îsi dadu suflarea în bratele lui Vlad. Deschise ochii doar înainte ca ultima farâma de viata sa se smulga spre cele ceresti. Si acea ultima farâma se înăltă într-o sublima fericire când vazu înca o data chipul lui Vlad deasupra-i, care acum într-adevar – semana cu al lui Cristos.
În ochii tânarului se zbateau acele lacrimi cu care sufletul era obisnuit sa-si exteriorizeze urletul singuratatii, al durerii, al sfârselii.
„Nu! Nu! Înca o fiinta ce-l iubise i se lua!” era strigatul… I se lua si aceasta fiinta cum îi fusesera luate mama, caminul, Ana, fratiorii, frumusetea, tineretea, drepturile…totul!
Nevazuta dar reala însa, era Fiinta vesnic prezenta pe care nimeni nu i- o mai putea smulge din inima: nici moartea, nici via[a, nici îngerii, nici demonii… “Nici moartea, nici viata, nici stapânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înaltimea, nici adâncimea, nici o alta faptura nu vor fi în stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Cristos, Domnul nostru!” (Romani 8: 38, 39).”

869087F0-9D81-47F2-996F-C77CEF4A8C71

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s