Inca mai sunt locuri pentru Conferinta femeilor de la Mamaia 2012!

In curand, mai exact in perioada 26-30iunie 2012 va avea loc la Mamaia, la hotelul Palas de patru stele conferinta femeilor intitulata “Transformata nu doar atinsa de Dumnezeu!, organizata de scriitoarea Ligia Seman. M-am inscris cu mult drag la aceasta conferinta si va provoc si pe voi, dragi cititoare sa va inscrieti cat inca mai sunt locuri. Plata pentru aceasta conferinta deosebita care a atins de-a lungul anilor multe inimi, plata care include cazarea si masa de pranz este de 360 lei.

Conferinţa începe marti – 26 iunie, ora 16.00 şi se va încheia  sambata – 30 iunie, ora 12.00.  Avand in vedere ca locurile sunt limitate ( mai putine  ca anul trecut) – doar primii inscrisi vor beneficia de ocuparea locurilor.

Până în data de 18 mai 2012 se va plăti jumătate din sumă, respectiv 180 Ron si pana in 11 iunie, restul sumei pana la 360Ron. Cine are posibilitatea, poate plăti toată suma până în data de 18 mai. Deasemenea specificăm faptul ca avansul nu se va restitui având in vedere faptul că locurile au fost rezervate. Pentru mai multe detalii da click aici: conferinta-nationala-a-femeilor-mamaia-2012.

Pentru a afla impresiile participantelor despre conferinta de la Mamaia de anul treuct, dati click aici: impresii-conferinta.

Eu va redau doar gandul unei participante:

,,Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a făcut parte de acest favor de a fi fost părtaşă la Conferinţa Naţională a Femeilor de la Mamaia . Cele cinci zile petrecute acolo au fost zile ce vor rămâne ca o piatră de hotar în viaţa mea, sunt zile de care îmi voi aminti mereu cu plăcere întrucât învăţătura oferită acolo a fost foarte potrivită cu nevoile şi aşteptările mele.Mi-am descoperit noua mea identitate în Hristos, mi-am analizat viaţa în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, am primit un nume nou şi am fost conştientizată de necesitatea purtătii armurii spirituale pentru a fi biruitoare în războiul spiritual pe care îl avem de purtat fiecare dintre noi.Îi dau slavă Domnului pentru faptul că El m-a cuprins în planul Său minunat, că pentru mine are un viitor şi o nădejde, că nu sunt o victimă a împrejurărilor, ci, dimpotrivă, sunt chemată să umblu în biruinţa câştigată de Hristos odată pentru totdeauna la cruce. Aştept cu nerăbdare următoarea conferinţă şi-L rog pe Dumnezeu să binecuvânteze, să inspire pe mai departe şi să răsplătească efortul şi dăruirea organizatorilor.” (Delia Mureşan – Cluj)

Puteti viziona mai jos un material video de la “Conferinta Femeilor din Bucovina 2008″ sustinuta de Ligia Seman la Suceava, la biserica Filadelfia:

Sursa: http://danieladelibas.wordpress.com/2012/05/16/inca-mai-sunt-locuri-pentru-conferinta-femeilor-de-la-mamaia-2012/

Un ochi al lui Hristos plânge şi unul râde (fragment din romanul “Tragedie şi triumf” de Ligia Seman)

In noaptea aceea insa, am avut un vis. Se facea ca eram din nou in locul acela… exact in locul acela unde ma intalnisem cu ea… Eu eram de-o parte a gratiilor, dar de cealalta parte, exact in locul unde statuse ea …statea acum Hristos. Nu ingenunchease ca si ea… El este Dumnezeu, cum s-ar fi putut asa ceva? Avea insa, aidoma ei mainile intinse dupa mine pe dupa gratii. L-am recunoscut dupa cununa de spini de pe frunte, dupa mainile strapunse. M-am cutremurat. Tremuram tot. Am vrut din nou sa fug, cum facusem cand o lasasem pe femeie acolo ingenuncheata in Numele Iubirii, iar eu intorcand spatele. Dar, ori incotro voiam s-o apuc, ma izbeam de aceasta imagine: Hristos de partea cealalta a gratiilor cu fruntea incununata lipita de ele si cu maini intinse. Deodata, am simtit ca puterile ma lasa, ca numai pot face un gest de impotrivire.

I-am descoperit ochii… asa cum ii descoperisem femeii: ea stand parca in penumbra, iar eu in lumina. Acum insa, eram si eu si Hristos invaluiti intr-o asa lumina de nu puteam sa ma insel asupra nici celui  mai mic amanunt. Un ochi de a Lui plangea, iar altul stralucea…Imagine adoima celei din intalnirea reala cu femeia, dar puteam vedea in  ochiul care  plangea o tristete atat de imensa… atat de imensa ca ma podidira si pe mine lacrimile…

Priveam spre cununa de spini, priveam in ochiul acela si plangeam. Parea ca toata tristetea lumii se adunase in el…Si in vis, am vazut deodata cum se deschide prin  acel ochi al lacrimilor dumnezeieşti- o lume… sau mai bine zis o fata a lumii: ucigaşi asemenea mie care tagaduiau in constiinţă fapte asemenea mie (era ciudat ca întelegeam atat de bine gandurile lor), hoti, mincinoşi… tot ceea ce reprezinta gunoiul omenirii care ajung sa infunde ocna. Dar nu erau doar ei, împreuna cu ei lume onorabila: oameni cu fata cinstita, oameni religiosi, care mergeau grabiti la biserica, barbati si femei ce păreau cuvioşi. Ma miram cum in imaginea acelui ochi, l-am revazut iar pe Hristos Însuşi. Intindea mainile spre ei, cum intindea spre mine acolo dupa gratii. Dar ei erau prea ocupati: unii se grabeau sa incheie afaceri, altii sa-si ia copii de la scoala, altii- tineri să înveţe, altii sa cladeasca, alţii cu problemele mărunte ale zilei altii… chiar  sa mearga la biserica… Şi Hristos stătea trist, cu cununa de spini pe cap şi-i privea. Privea cum i se închid uşi de case şi de biserici în faţă…

Ce mă mai miram de aceştia din urmă: cum ei se grăbesc la biserică, şi Hristos e chiar lângă ei, întinde braţele şi ei întorc spatele? Intră în biserică, în casele lor, Hristos vrea să intre şi ei îi închid uşa. E prea de tot am zis! Ticăloşii!

Dar nici nu am terminat bine de rostit că m-am văzut eu însumi acolo. Hristos întindea mâinile după mine şi eu fugeam… cum fugisem de văduvă. Am intrat şi i-am închis uşa în faţă. Eu eram înăuntru şi el afară. Stătea lipit de uşă şi bătea încetişor. Din fruntea Lui curgeau şiroaie de sânge, din mâini… “Sunt un ticălos, am zis atunci. Am ucis un om şi vreau acum să-l ucid încă o dată pe Hristos? Ticălos ce sunt! Ticălos! Am deschis uşa repede. Plângeam în hohote. Ciudat că atunci când a păşit El înăuntru numai avea sânge pe frunte, ci coroană regească de o strălucire cum n-am mai văzut vreodată, şi nu-i mai curgeau şiroaie din mâini. În momentul acela, imaginea ochiului care plângea s-a întunecat… n-am mai desluşit nimic acolo.

S-a deschis imaginea celuilalt ochi. Era o altă lume. Oamenilor de acolo l-i se vedea inima: în ea era imaginea lui Hristos ca rege. În unele inimi Hristos era mai mare în altele mai mici. În cele în care era mai mare, şi chipul pământesc al acelor oameni strălucea mai mult. O fericire nespusă m-a cuprins văzând chipul lui Hristos luminat de un zâmbet. Din zâmbetul Lui curgeau raze spre cei de acolo. El era sursa fericirii lor, a păcii, a bucuriei. Spre deosebire de cei din celălalt ochi, aceştia  Îl vedeau şi se bucurau de El mai mult ca de orice în lume. Tăriau normal, ca şi ceilalţi din ochiul celălalt, dar  treburile zilnice nu-I preocupau mai mult decât Îi procupa Hristos.  îi ducea până acolo încât să-I întoarcă spatele şi să-L întristeze… Dimpotrivă: orice făceau în lume, făceau ca şi cum El era acolo, mereu prezent. Am zis: aici, în lumea asta vreau să trăiesc: e atât de bine, e atâta pace şi fericire… Doamne, nici numai vreau imaginea cealaltă s-o văd! E prea trist! Dar se pare că Dumnezeu nu mă cruţa.

M-i s-a arătat din nou imaginea cuprinsă în ochiul trist. Am înţeles că Hristos suferea mult din pricina a ceea ce-mi dezvăluia pentru că din ochiul Lui începură să curgă mai mult ca până atunci lacrimi.

“De ce, Doamne îmi arăţi tocmai mie durerea Ta, mie care nu merit nimic, care sunt un ucigaş, care merit iadul? ziceam fără încetare. Apoi, m-a cuprins aşa o jale, o duioşie nici eu numai ştiu ce sentimente… Şi ele renasc de fiecare dată când îmi amintesc… Atunci plâng şi mă închin. Dar, hai să-ţi spun şi ţie ce am văzut mai departe!

Ştii că ţi-am spus înainte despre unii din aceia din ochiul care plângea  care mergeau chiar la biserică iar Hristos întindea braţele spre ei, iar ei nu-L vedeau. De data aceasta, i-am văzut  mai de aproape pe aceştia. Erau bine îmbrăcaţi, ca de duminică, de sărbătoare. Mergeau spre biserică şi aveau Scriptura subt braţ. Pe drumul pe care înaintau- de-o parte şi de alta vedeam mâini întinse, auzeam gemete de ţi se rupea sufletul. La început am crezut că cei care se tânguiau erau cerşetori muribunzi  şi implorau milă. Dar nu era aşa. Erau dintre aceia pe care i-am văzut ca fiind criminali, hoţi, mincinoşi… Şi nu doar: din nou oameni onorabili, îmbrăcaţi şi ei bine dar minune mare: trupul şi hainele le erau transparente. În ei se vedea imaginea unui alt om: cerşetor, în zdrenţe, cu chipul contorsionat de suferinţă, de boală, de foame, de sete… Şi omul acela din ei, nenorocit, cerşea milă. Întindea mâinile spre cei care treceau pe drum cu Biblia în mână şi mergeau grăbiţi la biserică. Se uitau la ceas să nu întârzie. Parte din ei nu-i vedeau pe cei ce implorau mila, dar alţii îi vedeau. Era însă ceva ciudat cu ei. Ce m-am mai cutremurat când am descoperit! Ei înşişi aveau răni… răni adânci. Energia lor se consuma luptând cu rănile. Şi culmea, rănile şi le făceau unii altora… Suferea, plângeau, se învinuiau! Ei  care erau rânduiţi să dea milă şi mângâiere celor de pe marginea drumului de-abia supravieţuiau ei înşişi.

Doamne, ce să însemne asta? Ce să însemne asta? mă tot întrebam.

Până la urmă, după un timp, i-am văzut cum  disperaţi, târându-se  sub povara rănilor  începură să-l caute pe Hristos, ei care trecuseră mai înainte indiferenţi pe lângă El. Numai puţin de-L căutau, El se şi arăta: le vindeca rănile, le mângâia sufletele zdrobite. Daeveneau parcă dintr-o dată cu totul alţi oameni: când cei ce nu fuseseră atinşi de Hristos îi răneau iar, ei îi îmbrăţişau, îi vedeam pupând mâna care îi lovea pe obraz, întorceau chiar şi celălalt obraz. Atitudinea lor îi cucerea şi pe ceilalţi, adică îi determina să-L caute şi ei pe Hristos. Şi ce repede venea El, numai puţin de-şi întorceau faţa… Mă gândeam: Doamne, cum au putut suferi atât de mult când era atât de simplu! Ce fericiţi erau acum! Se îmbrăţişau, cântau, se mângâiau unul pe celălalt, îşi oblăduiau răni… Zici că era o singură persoană, nu mai multe… Persoana aceea era parcă însuşi Hristos, dar nu cu un ochi trist şi unul vesel… Avea amândoi ochii luminaţi de satisfacţie. Şi chipul Lui se întindea peste tot globul.

Zdrenţuiţilor de pe margini de drumuri, aceştia  începură să le  dăruiască  hrană, haine, apă, medicamente pentru bolile lor… Chipul pe moarte din ei, înflorea…şi înflorea parcă întreg globul în felul acesta…

N-am înţeles eu atunci prea multe din cele ce am văzut, concluzionă bătrânul, dar o viaţă întreagă, eu care eram închis şi nu puteam merge la vreo biserică, m-am tot rugat şi am zis: Doamne, Tu care eşti Atotputernic fă să strălucească chipul Tău peste cei care merg dumninicile la biserică. Fă-i să înţeleagă harul pe care Îl au şi nu-i lăsa să se consume pentru lucruri de nimic când lumea geme de-o parte şi de alta a drumului vieţii pe care ei merg… Fă-i să plângă în hohote aşa cum plâng eu când îmi amintesc de chipul Tău trist când priveşti la nepăsarea lor şi fă-i să Te vadă cât eşti de aproape de ei… Să nu întoarcă săgeţi care rănesc în fratele creştin chiar dacă el cu ştiinţă sau neştiinţă i-a rănit, ci să facă aşa cum Tu înveţi în Scriptură: “ Nu te lăsa biruit de rău ci biruieşte răul prin bine”.

Şi mă ajută şi pe mine să fiu veşnic  o rază de lumină  pe chipul Tău, Doamne eu care am fost cel de pe urmă… criminal şi fiară netrebnică. Doamne, dacă mă ajuţi, Te voi iubi toată viaţa şi voi iubi şi pe semenii mei cum m-ai iubit Tu pe mine… “

Ce mă motivează în viaţă (eseu – fragment din romanul “Portrete din cioburi” de Ligia Seman)

 Îţi mulţumesc pentru ce am fost, pentru ce sunt şi pentru ce voi fi… Îţi mulţumesc pentru toate greşelile pe care le-am făcut – numărul lor întrece numărul cărţilor din paradisul–bibliotecă al lui Borges – pentru că ele mi-au arătat că absenţa dragostei Tale mi-ar fi furat bătăile inimii. Îţi mulţumesc pentru că am plâns, căci astfel am putut să realizez, atunci când a plouat, cât de mult îţi pasă de durerea mea… Îţi mulţumesc pentru că râsul meu şi al celorlalţi oameni are drept model norii ce vorbesc limba zborului şi dansează zâmbetul fericirii absolute. Îţi mulţumesc că Numele Tău este Perfecţiune. Te-am căutat milioane de ani într-o secundă, iar setea mea o întrecea pe cea a legendarului titan Prometeu înlănţuit, şi pe cea a dragostei lui Tristan pentru Isolda sau a lui Orfeu pentru Euridice, şi setea de cunoaştere a lui Platon, a lui Eliade sau a lui Einstein, întrecea foamea bebeluşului părăsit de mamă şi dorul muzicianului care simte că lumea sunetelor nu-l mai caută  (Borges)… Era o sete după absolut, ceva cu câteva trepte mai sus decât cuvântul „dor”, o notă de bază a poeţilor şi a filosofilor… Descoperindu-Te, dorul meu a devenit un fluture pe lângă Universul–Perfecţiune care Îţi poartă Numele…

Şi de atunci, când mă uit cum sunt îmbrăcate florile în balul câmpului, ştiu pentru ce trăiesc! Şi de atunci, când o şuviţă dansează după melodia vântului, ştiu pentru ce trăiesc! Şi de atunci, când văd doi oameni care se iubesc cu lacrimi de fericire în ochi, ştiu pentru ce trăiesc. Şi de atunci, când te văd pe tine, omule, cu inteligenţa ta, care ai scris Cinci săptămâni în balon, Crimă şi pedeapsă, Război şi pace, Mizerabilii, Dicţionare şi Enciclopedii, ştiu pentru ce trăiesc. Şi de atunci, când văd suferinţa din această lume, ştiu pentru ce trăiesc! Şi atunci când, văzând toate acestea, Îţi rostesc Numele, trăiesc cu adevărat…

Şi spun, alături de Hugo: „Credo in Deum!”  Ştiu să cânt cele mai frumoase melodii ale lumii când inima mea rosteşte acest refren: „Credo in Deum!”… Crede în Dumnezeu!… Înrede-te  in EL! Pentru că, aşa cum spune tot Hugo în capodopera Mizerabilii: „Dacă infinitul nu ar avea eul său, eul ar fi hotarul său; nu ar mai fi infinit: cu alte cuvinte, nu ar mai exista. El însă există. Deci are eul său. Acest eu al infinitului e Dumnezeu”. Ştiu să iubesc, să cânt, să lupt, ştiu să sper şi ştiu să trăiesc pentru că motivaţia mea se numeşte Infinit – Dumnezeu. Şi am găsit astfel perfecţiunea adevăratei motivaţii în viaţă, descoperind că „l’amour de Dieu est folie” – dragostea lui Dumnezeu este mai presus de raţiune – căci eu nu trăiesc motivată de ideea de a-L face pe Dumnezeu să mă iubească, ci trăiesc motivată de ideea că El m-a iubit deja, am fost creată pentru a fi iubită. ( 1 Ioan 1 : 10 :  Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispaşire pentru păcatele noastre)

Ştiind ce am căutat şi am găsit în viaţă, am certitudinea că niciodată soarta mea nu va fi asemenea celei a disperatului rege Macbeth, personajul lui Shakespeare, pe care soarta îl ajunge din urmă, pentru că şi-a luat destinul în propriile mâini, stabilindu-şi drept scop în viaţă satisfacerea nevoii de putere. Niciodată nu voi spune ceva asemănător cu ceea ce a afirmat el când se afla pe marginea prăpastiei destinului:

„ Viaţa nu e decât o umbră care se mişcă, un jucător slab

Care îşi joacă mândru şi neliniştit rolul pe scenă”.

De ce?

Pentru că El îmi spune: „ Te-am purtat pe braţe de la naşterea ta, până la bătrâneţea ta Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţea ta te voi sprijini. Te-am purtat şi tot vreau să te mai port, să te sprijinesc şi să te mântuiesc.” ( Isaia 46: 3,4)Şi nici nu voi spune, asemenea lui Angelus Silesius, că „trandafirul, fără un motiv anume, înfloreşte pentru că înfloreşte”, ci voi îmbrăţişa adevărul exprimat de Hugo: „Viaţa fără Duioşie şi fără Iubire nu este decât un mecanism uscat, scârţâitor şi sfâşietor…şi mai presus- exprimat  de Apostolul Pavel  astfel: „ Toate au început prin Hristos şi îşi găsesc scopul în EL. ( Coloseni 1:16b) De aceea, contopită cu Eul infinitului –care este iubirea vieţii mele şi sursa din care inima mea se alimentează pentru a-i putea iubi cu dragostea agape pe semenii mei – trăiesc în această viaţă. Merită trăită!” 

„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu… Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi ( 1 Ioan4:16,19)

Ligia Seman

Prefata – Cartea ” Din toata inima “, de Rodica Filip

           „Instrumentul din mâinile tale nici atunci când cântă nu-şi taie legătura cu obârşia, cu materialele din care-i făcut, şi cu procesul prin care e alcătuit şi de fapt numai prin asta are acoperire. Degetele nici nu cântă la vioară, ci prin ea se obţine atingerea de elementele de bază din apă, aur, foc sau pământ, laolaltă cu tainele acestora, care în fiecare instrument sunt altfel îmbinate.” (Milord Pavic) De fapt, femeia este asemenea viorii: legăturile ei tainice, interioare sunt cele care o definesc, care o determină să acţioneze în diferite moduri. Rodica Filip reuşeşte în această carte să surpindă mecanismele unei feminităţi puternice, care îşi parcurge linia existenţială într-o paralelă fericită cu viaţa din abundenţă, câştigată în odaia ascunsă, în prezenţa lui Dumnezeu. Aici nu se poate evita observarea faptului că energica scriitoare oferă o dinamică veselă a metodei prin care se poate ajunge la această existenţă: „Viaţa trăită, zi de zi, cu Cristos, este viaţa din belşug! Şi belşugul acesta este prezenţa Lui. Îţi poţi dori mai mult? El este gata să-ţi umple toată inima cu acest belşug!”

Cartea  este asemenea autoarei, o venă în care sângele se mişcă plin de viaţă, cu intensitate, dar şi cu sensibilitatea proprie unei feminităţi pure, în sensul clasic al termenului: „Uimitor! Inima unei femei poate fi un loc deosebit de încântător, unde găseşti comori neînţelese de iubire, compasiune şi putere de sacrificiu. Poate purta în ea, în acelaşi timp, admiraţie pentru splendoarea unui trandafir, milă pentru suferinţa unei prietene, durere pentru moartea cuiva drag, apreciere pentru o plăcintă bună, simpatie pentru o vânzătoare amabilă, bucurie pentru rezultatul unui test de sarcină, cât şi admiraţie pentru Dumnezeu.”

Dezamăgirea vieţii lui Tolstoi a constat în imposibilitatea trăirii unei vieţi de sacrificiu la modul cel mai total. Sub aceiaşi termeni, dar cu alte semnificaţii, Rodica Filip vorbeşte despre o autenticitate totală a creştinismului în rândul femeilor : o viaţă de tipul « totul sau nimic ». „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta,  cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău!” (Matei 22:37). Simpla punere a acestei probleme în contextul unei astfel de cărţi aduce la lumină o înţelegere în profunzime a psihologiei feminine. Aici e punctul cel mai tare al insulei lui Ioan Groşan: femeia este prin excelenţă o fiinţă creată pentru a oferi totul sau pentru a-şi hrăni egoul la modul cel mai adânc. Ea trebuie să îşi înţeleagă structura de Eva, de dătătoare de viaţă în orice fel posibil. Parcurgerea diferitelor tipuri de dragoste, de la eros până la agape aduce în prim plan miza scriitoarei: înţelegerea faptului că asemenea Celui care a dat totul, femeia trebuie să privească prin perspectiva oferită de Pessoa în Marinarul: „Singură marea altor pământuri e frumoasă. Cea pe care o vedem ne dă întotdeauna nostalgia celei pe care n-o vom vedea niciodată.” Interpretăm aici: noi nu vedem la propriu marea care ne aşteaptă în veşnicie, dar viaţa pe care o avem acum ne aminteşte mereu de frumuseţea ei, de aceea dragostea agape e cea pe care o căutăm – ea este o umbră a vieţii viitoare.

O carte a încurajării, presărată cu un optimism abundent, specific lui E. Stanley Jones. Aici totul vorbeşte despre faptul că nimic nu a fost făcut fără El, că nimic nu e la întâmplare, mai exact. „Inima mea a găsit acolo, în pustiu, putere pentru a merge mai departe pentru că El-Roi este gata să privească spre o femeie neînsemnată ca mine şi să facă promisiuni pe care nimeni altul nu le poate face, pentru că numai El este Atotputernicul Adonai. În credincioşia Lui, El a împlinit toate promisiunile făcute.” Sau: „Indiferent care este domeniul în care ai fost înşelată de Satan, fie că ţi-a furat nădejdea, fie că şi-a strecurat ura în loc de dragoste, fie ţi-ai pierdut autoritatea spirituală, ai îndrăzneală şi revendică-ţi chiar acum drepturile pe care le ai prin îndurarea lui Dumnezeu. El te-a creat să fii stăpână. Şi când spun asta, mă refer la autoritatea care ţi s-a dat, în calitate de urmaşă a lui Cristos.”

Mai amintesc faptul că umorul este la loc de cinste în paginile acestei cărţi, iar această modalitate folosită de autoare pentru a exprima anumite adevăruri creează o flexibilitate a cărţii, încurajând citirea acestor rânduri de către un public feminin larg, dar nu numai: „Cu totală dezinvoltură, pentru că nu avea de cine să se ruşineze, nici pe cine să impresioneze, Adam rosteşte memorabilele cuvinte „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru că a fost luată din om.”(Geneza 2:23). Scurt şi la subiect, primul bărbat avea creativitatea de a exprima, în   puţine cuvinte, mulţumirea profundă pentru cea mai valoroasă piesă din puzzle-ul existenţei sale.” Recomand cu cea mai mare căldură citirea acestei cărţi despre femei – despre adevăratele femei, valoroasele piese din puzzle-ul vieţii celor din jur.

Prefata la cartea, ” Din toata inima” , Ligia Seman

Conferinţa de femei la Timişoara

” Sensibilitate şi putere” este tema sub care se va desfăşura conferinţa femeilor, din 12 martie – ora 18. 00, la Biserica Penticostală ” Poarta Cerului “, din Timişoara. Vorbitoare va fi scriitoarea Ligia Seman.

Ligia Seman este lector la conferinţe pentru femei, consilier, autoare a mai multor cărţi creştine, printre care o carte de studiu biblic adresată femeilor.

Biserica Penticostală ” Poarta Cerului”  va transmite şi în direct această conferinţă, putând fi vizionată dând numai un click pe  următorul link: http://www.poartacerului.ro/ – secţiunea ” urmăreşte- ne live”.

Vă mulţumesc frumos şi Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Femeia care mută munții, o nouă carte pentru femei!

Eşti căsătorită şi dezamăgită să constaţi faptul că, alături de iubitul tău soţ, nu trăieşti adevărata fericire şi împlinire, aşa cum ai crezut şi ai visat? Eşti casnică iar monotonia, frustrările şi greutăţile vieţii te aduc, câteodată, în pragul depresiei? Te desconsideri mereu spunând că tu nu eşti în stare să faci nimic, în lumea aceasta, care să conteze? Femeia care mută munţii, te va ajuta să înţelegi de ce, uneori, soţul tău te răneşte, de ce statutul de mamă poate fi presărat cu lacrimi, sau de ce viaţa îţi poate părea, câteodată, searbădă şi fără sens. Tu nu eşti doar o femeie neînsemnată din milioanele de femei din lume care se luptă, în viaţa de zi cu zi, cu o sumedenie de munţi, ci eşti o fiică a Cerului, creată cu un scop bine determinat şi minunat. Doar îndeplinind acest scop divin, devii femeia care este o binecuvântare atât pentru familia ei, cât şi pentru biserică şi pentru societate. Devii femeia care mută munţii!

 „Femeia care mută munţii, este titlul cel mai încurajator pentru femeia din ziua de astăzi. Autoarea observă cu o fineţe nobilă, situaţia specială în care se găseşte vasul sensibil – femeia se confruntă cu numeroase probleme delicate, prezentate în paginile care urmează cu o mână sigură şi matură -, însă, cartea aceasta nu se opreşte la o prezentare obiectivă a vieţii, cu toate punctele ei negative. Se pune pe tapet capacitatea femeii de a găsi soluţii la problemele ei, această calitate fiind rezultatul parteneriatului ei cu Dumnezeu.” (Ligia Seman, scriitoare)

„Daniela Delibaş este o creştină matură care nu-I aminteşte zilnic Lui Dumnezeu cât de mari sunt munţii din viaţa ei, ci fiecăruimunte îi spune cât de mare şi biruitor este Dumnezeu. Autoarea nu ne îndeamnă să le poruncim triumfalistic să se mute din calea noastră, ci, ne ia într-o călătorie, pas cu pas, în escaladarea lor, indiferent de înălţime. Acest alpinism spiritual împreună cu Domnul,  întăreşte omul dinlăuntru şi ne schimbă complet perspectiva. Împreună cu Daniela şi cu cele care vor avea înţelepciunea să facă acest studiu, vom binecuvânta pe Cel care a pus munţii în calea noastră, nu ca să ne limiteze orizontul, ci ca să ne sporească dorinţa de a ne înălţa, mereu, mai sus.” (Angela Ţiprigan, autoare a numeroase eseuri şi articole publicate în revista pentru femei, Priscila)

“Autoarea prezintă într-o manieră debordantă şi încrezătoare o paletă variată de adevăruri profunde, care pot deveni experienţa oricărei femei, printr-o legătură specială cu Dumnezeu. Ducându-ne viaţa sub asediul zilnic al munţilor de îngrijorare, de frustrare, de nemulţumire…, suntem provocate cu o atitudine motivatoare, să experimentăm bucuria trăirii cu Dumnezeu, în faţa Căruia nici un munte nu este prea greu de mutat.Stilul plin de pasiune şi vioiciune în care este scrisă cartea ne convinge că „nu femeile perfecte sunt cele implicate în lucrare, ci cele imperfecte, dar de care Dumnezeu se foloseşte într-un mod perfect”.(Adriana Cosman, susţine conferinţe pentru femei, pe diferite teme, la nivel naţional si international).

“Femeia care mută munţii” – un titlu care sună încurajator. Poate să sune însă şi flatant şi uimitor, în funcţie de înţelegerea fiecărei femei în parte, vis-a-vis de propriul statut. Cartea scrisă de Daniela Delibaş este o incursiune în statutul femeii creştine şi rolul acesteia în familie, în biserică şi în societate. Demersul este lăudabil, la fel şi efortul depus pentru a aduna laolaltă gânduri şi experienţe preţioase ale unor autoare de marcă în literatura creştină destinată femeilor.Fiecare dintre cititoare se va regăsi în această carte, îşi va regăsi gândurile, preocupările şi frământările dar, va găsi şi soluţii pentru a ieşi din conul de umbră al unei defectuoase înţelegeri a propriei feminităţi. Va găsi calea pentru a se dezvolta, a evolua, a trăi la superlativ! (Margareta Lupaşcu, realizatoarea emisiunii “Eternul Feminin”, la Radio Vocea Evangheliei Suceava.)

Sursa:  http://danieladelibas.wordpress.com/2012/01/26/femeia-care-muta-muntii-o-noua-carte-pentru-femei/

Strigătul copiilor fără nume… în “Portrete din Cioburi”, de Ligia Seman!

Ce se întâmplă cu copiii fără nume? Care este statutul lor acolo sus, printre îngeri? Ce gândesc ei? Scriitoarea Ligia Seman îşi surprinde din nou publicul larg prin măiestria deosebită cu care creionează strigătul copiilor fără nume, în cartea “Portrete din Cioburi”, vol.II. Acest strigăt al copiilor avortaţi de către cele cărora cu greu li se poate atribui numele de “mame”, descris atât de bine de autoare încât aproape îl auzi, m-a şocat peste propriile aşteptări.

“Toţi copiii aceia, într-un cor care umplea parcă tot cerul şi se revărsa ca un torent de ape pe pământ, strigau: ” Noi nu avem nici un nume pe pământ! Noi suntem copiii fără nume! Noi am fost ucişi înainte de a ni se putea da un nume!” Vocea lor era ca un geamăt prelung, care apropiindu-se de pământ, se transformă. La impactul cu pământul, vocea copiilor nenăscuţi se materializa fie in calamitati naturale: cutremure, tsunami, revarsari de ape si alte lucruri de acest fel; fie în dezastre sociale: imense probleme financiare, războaie şi boli;

fie în crize teribile în familii: mame care nu se pot bucura de copiii lor în viaţă din pricina păcatului nemărturisit al avortului şi a traumelor pe termen lung, cauzate de rănile nevindecate lăsate în urmă de aceste crime, divorţ, copii care suferă pentru că părinţii lor nu se iubesc, femei singure şi chinuite. “

Ai şi tu în cer un copil fără nume? Ai da orice ca să poţi schimba trecutul? Inima ta e distrusă de acest păcat şi nu mai găseşti fericire în nimic, pe acest pământ? Apropie-te de Dumnezeu, imploră pentru iertarea Lui şi alege să-L slujesti, de acum înainte, în toate circumstanţele vieţii! Doar cu Dumnezeu mai poţi fi fericită pe acest pământ! De asemenea, legătura  cu Dumnezeu Creator este singura care îţi garanteaza faptul că, într-o zi, îţi vei vedea în ceruri, pentru prima dată, copilul nenăscut, cel fără nici un nume. Asigură-te deci că vei merge în ceruri: copilul tău te aşteaptă acolo cu suspine negraite!

Sursa: http://danieladelibas.wordpress.com/2011/10/02/strigatul-copiilor-fara-nume-in-portrete-din-cioburi-de-ligia-seman/

LAUDĂ…

Motto: Colt de rai, gust de slava viitoare când in mijlocul laudelor mele, Te cobori Tu, Prinţ al cerului si astfel contemplându-ti desăvârşirea, inima mi se mistuie de iubirea Ta si a mea pentru Tine.

Lauda mea –tărie clădită pe frumuseţile tale

Unsă cu untdelemnul bucuriei întinde braţele adorării.

Cu stropi de rouă in ochi si in inimă alerg spre Preaiubitul inimii

Surâsul întâmpinării Lui -cer senin si coruri de îngeri amuţind.

Văd umbrele firii cum se ascund in drumu-mi spre izvor.

Vasul zdrobit- fântână a Duhului cu ape adânci…

Eşti Tu aproape cu atingerea neţărmuirii să pot ţâşni

Să pot adulmeca mireasma grădinilor cu tămâia harului

Să uit de mine, sa mă pierd ca fiică de Împărat în brocardul odăilor

Tale.

Inima mea- strop de infinit în căuşul Celei mai mari Iubiri

Clipele ei -contemplări ale chipului Tău răsărit in zorii cântului meu

Slava Ta- scară din cer spre pământul cu pietre de aducere aminte

A ceea ce sunt si ceea ce eşti .

Tu- totul, iar eu şoapta de lauda, cânt al treptelor mantiei Tale.

Ligia Seman

ACUM, VEŞNICUL „EU SUNT” şi LA MULŢI ANI 2012 !

Înaintăm prin timpul care ne măsoară trecerea cu o veşnică viaţă adăpostită în trupurile noastre vremelnice- vase de lut păstrătoare de comori… Am obosi, ne-am consuma energiile prezentului în înaintarea noastră spre vârfuri, spre doruri de semnificaţii dacă, ne-ar fi dat dinainte să cunoaştem “traseele viitoare”… Trecutul ne-a învăţat însă, atât de clar lecţia că, pasul nostru înainte de a atinge culmea pentru a arbora steagul cuceritor al înălţimilor, trebuie să obosească şi să sângereze în lupta cu ceţile văilor adânci şi a stâncilor colţuroase. Mai desluşit însă ca oricând  in sinuozitea neînţeleasă a drumului,  am auzit ecoul vocii bunului Păstor: “Domnul e Lumina si Mântuirea… De cine să mă tem?” Si cum să te temi, oare când, chiar noapte fiind, stele licăresc  iar lumina lor nu e altceva decat reflectarea luminii Soarelui, dovada existenţei lui?  Chiar daca stelele din noapte nu-ţi dau suficentă lumina de a vedea mai departe cararea- iti pot da speranta că noaptea nu e altceva decât un timp premergator răsăritului şi domniei luminii. Şi să nu uităm: chiar dacă pentru pământeni sunt şi nopţi cu firmamente fără stele, nu şi pentru Dumnezeu… nici pentru cei ce privesc orizontul prin ochii Lui!

Cu ce ochi privim viaţa?  Vrând nevrând, gratiile timpului  ar vrea să ne imprime atmosfera de închisoare a unor trecuturi în care regretele ne apasă, iar viitorul ne înspăimântă. Ciudat, dar real de multe ori. Neglijăm să trăim prezentul, fără să ne dăm seama că tocmai în felul acesta arătăm ca nişte bieţi întemniţaţi ai timpului.

“Adam”-ul din noi a cărui fire păcătoasă am moştenit-o împreună cu legea degradării îşi cere tributul cu fiecare linuţă în plus  grafată pe coordonata  timpului vieţii noastre… Se petrece totul pe nesimţite… Dar  aşa cum spune Scriptura :“…chiar dacă omul nostru de afară se trece, omul nostru din lăuntru se înnoieşte din zi în zi… Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (1 Cor.4:16, 18)… Din nou pun întrebarea- “Cu ce ochi privim viaţa? ” De ce ne sunt privirile absorbite: de trecut, de viitor sau de Cel Ce s-a numit pe Sine  “EU SUNT CEL CE SUNT” -  un veşnic ACUM… “Trecutul Adam” a adus moarte, CEL CE ESTE şi s-a întrupat într-o fire asemănătoare umană a adus eliberarea trecutului şi viaţa din plin a prezentului şi viitorului”.

Având in vedere veşnicul ACUM a Celui pentru care nu există timp, mai adăugând şi faptul că in limba ebraică folosită de evreii din timpurile biblice nu exista decât timpul prezent, ne putem permite să traducem tradiţionala urare rostită la cumpăna anilor:  “La mulţi ani” cu “The best new moment”( Cel mai bun moment)!  Adică: nu lăsa să treacă pe lângă tine nici o oră, o zi formată din  clipe fără a o trăi bucurându-te de ceea ce are sens cu adevărat şi plângând pentru ceea ce merită!

Ce bine ar fi să punem la socoteală că  acest ACUM pe care noi îl  trăim ca pe ceva banal, fără responsabilitatea unui ecou veşnic…. acest ACUM îl trăiesc în acelaşi timp cu noi şase miliarde de oameni ai planetei. Poate că, în timp ce noi trăim acest ACUM unic şi ireversibil,  rătăcind în neiertări, neiubire, critici… gunoaie… – alţii din aceste miliarde de suflete, într-un colţ din aceeaşi lume pentru care Hristos a dat totul – în acelaşi ACUM mângâie cu  suflare de martir (mireasmă de cer) mâinile ucigaşilor prigonitori. În acelaşi  ACUM în care poate vărsăm lacrimi de autocompătimire pentru soarta noastră “ nedreaptă” pentru ceea ce consideram că trebuia să ni se dea sau să nu ni se ia-  undeva în lumea aceasta – rămân îngeri încremeniţi în faţa mărturiei inimii mulţumitoare şi a cântului de laudă ale acelor fiinţe considerate de noi peste măsură de nenorocite care văd  un mare privilegiu al divinităţii- jumătatea de cartof- hrana lor, răsplata unei zile întregi de muncă sau câteva linguri de orez… În paturile noastre calde ne frământăm îngrijorându-ne de “pâinea…” sau mai modern spus: “bussines”-ul zilei de mâine, în timp ce Domnul priveşte trist la noi, dar zâmbeşte în acelaşi timp, în acelaşi ACUM când sărmani oameni ai  străzii fără acoperiş deasupra capului fac din cutia de carton un Templu al gloriei Sale. Poate că în acelaşi ACUM când pumnul meu sau al tău a bătut în masă categoric şi neînduplecat în a-şi apăra drepturile, ori degetul meu s-a îndreptat acuzator spre greşeala fratelui- într-un alt colţ de lume o mână cade tăiată de fanaticii musulmani pentru simplul fapt că a ţinut o Evanghelie… O Evanghelie pe paginile căreia este scris despre CEL CE ESTE începutul şi sfârşitul că… El tăcea ca un miel în faţa acuzatorilor…  Şi câte nu ar mai fi de spus aici?… De fapt, ce puţin cunoaştem…

Cum ar fi viaţa unei lumi întregi, dacă n-ar exista Dumnezeu cu atotştiinţa, dragostea şi judecăţile Lui perfecte? Ar mai avea sens gândul bun, jertfa, renunţarea, lacrima, surâsul?… Ar avea sens ACUM pe care îl trăiesc dacă el ar fi doar un simplu  tobogan  spre nefiinţă şi uitare?…

“Pentru Domnul o zi este ca o mie de ani si o mie de ani ca o zi”… Şi atunci, pentru noi- ce sunt anii?

Anii vietii noastre sunt lazile pline de comori care poartă in ele diamantele şi briliantele clipelor, orelor, zilelor din care  Dumnezeu  cu colaborarea noastră pregăteşte cununile  vesniciei…

“Fii credincios până la moarte” îndeamnă Hristos în Apocalipsa,  “ şi -ţi voi da cununa vieţii!”

Până la moarte înseamnă o viaţă întreagă:  clipă de clipă, zi de zi… an de an… până când pe coordonata timpului meu unic şi ireversibil se va grafa ultima liniuţă, ultimul ACUM pământesc…

Din toate aceste  ACUM-uri se va scrie cartea vieţii anilor mei  şi a tăi. Va fi aur, însă doar acele ACUM-uri trăite cu Hristos, restul va arde. Multi ani!- înseamnă, deci umblare  pas cu pas în credincioşie cu  Hristos, care e VIAŢA adevărată… Deci : „ LA MULŢI ANI 2012!”

 

Cartea “Portrete din Cioburi” prezentata publicului cititor din Chicago

Luni seara la biblioteca romaneasca din cadrul Centrului Cultural Romanesc din Niles, IL a avut loc lansarea cartii “ Portrete din cioburi” de Ligia Seman. La eveniment a participat autoarea cartii alaturi de sotul ei, iar in audienta au fost prezenti lideri din comunitate si romani din imprejurimile metropolei Chicago.

Cartea “Portrete din cioburi” este  rezultatul unei experiente profesionale atat ca si cadru didactic, care a predat religia la scoala, cat mai ales ca si consilier familial, lucru pe care il face intr-un cabinet de specialitate, in Hunedoara, alaturi de sotul ei, care este psiholog. Titlul cartii este unul extrem de frumos si totodata foarte sugestiv. Portretele zugravite in carte sunt ale unor oameni, iar cioburile sunt vietile acestora, pe care autoarea, cu ajutorul condeilului incearca sa le adune, sa le puna impreuna, sa le restaureze, folosind un adeziv special: Divinitatea.

Cele doua volume ale cartii sunt de fapt mai multe romane inglobate intr-unul singur. Este mai intai un roman de familie, in care sunt descrise personaje din trei generatii, apoi roman de dragoste, in care personajul principal este intelectualul roman din perioada de dinainte de 1989, care cauta iubirea adevarata. Povestirea se continua insa si dupa Revolutie chiar pana in zilele noastre.  Este apoi un roman socio-politic in care sunt prezentate moravurile societatii comuniste. Romanul trateaza subiecte precum relatiile premaritale, criza varstelor, crizele emotionale sau avortul. Cele doua volume ale cartii “Poertrete din cioburi” au o incarcatura psihologica foarte puternica,  personajele cautand un sens al vietii, al destinului, exprimandu-si frustrarile, framantarile, gandurile si trairile interioare. Este totodata un roman de factura crestina care incearca sa ofere solutii crestine la problemele curente ale vietii.

La lansare, Alina Vance redactor cultural si literar la ziarul romanesc Romanian Tribune din Chicago a facut o scurta introducere a celorlalte romane pe care scriitoarea Ligia Seman le-a scris, precum: “Funiile dragostei”, “Handicapul conştiinţei”, “Domnind peste imprejurile vietii”, sau “Tragedie şi triumf”,

Aceasta a spus ca : “Ligia Seman scrie nu doar literatură formatoare ci şi transformatoare, genul de scriitor care imbina arta scrisului cu arta pedagogica din dorinta de a interveni in formarea cititorului, de a contribui la transformarea acestuia. Romanul crestin are menirea de a-i arata cititorului, ca dincolo de experienta omeneasca limitata, se afla divinitatea.

În orice epocă, şi în zilele noastre, numeroşi tineri simt dorinţa profundă ca relaţiile dintre persoane să fie trăite în adevăr şi în solidaritate. Mulţi manifestă aspiraţia de a construi raporturi autentice de prietenie, de a cunoaşte iubirea adevărată, de a întemeia o familie unită, de a ajunge la o stabilitate personală şi o siguranţă reală, care să poată garanta un viitor senin şi fericit. Voim ceea ce este mare, nou. Voim să găsim însăşi viaţa în vastitatea şi frumuseţea ei. Omul este într-adevăr creat pentru ceea ce este mare, pentru infinit. Orice alt lucru este insuficient. Sfântul Augustin avea dreptate: inima noastră este neliniştită până când nu se odihneşte în Dumnezeu. Dorinţa celei mai mari vieţi este un semn al faptului că el ne-a creat, că purtăm “amprenta” sa. Dumnezeu este viaţă, şi pentru aceasta orice creatură tinde la viaţă; în mod unic şi special persoana umană, făcută după imaginea lui Dumnezeu, aspiră la iubire, la bucurie şi la pace. Aşadar, înţelegem că este un contrasens a pretinde eliminarea lui Dumnezeu pentru a-l face pe om să trăiască! Dumnezeu este izvorul vieţii; a-l elimina înseamnă a ne separa de acest izvor şi, în mod inevitabil, a ne priva de plinătate şi de bucurie: “De fapt, creatura fără Creator dispare”.

Cultura actuală, în unele zone din lume, mai ales în Occident, tinde să-l excludă pe Dumnezeu, sau să considere credinţa ca un fapt privat, fără nici o relevanţă în viaţa socială. În timp ce valorile care sunt la baza societăţii provin din Evanghelie – ca şi sensul demnităţii persoanei, al solidarităţii, al muncii şi al familiei -, se constată un fel de “eclipsă de Dumnezeu”, o anumită amnezie, dacă nu un adevărat refuz al creştinismului şi o negare a comorii credinţei primite, cu riscul de a pierde propria identitate profundă.

Literatura scrisă de Ligia Seman alege,în contrast, acea formă de comunicare prin intermediul căreia transmite şi demonstrează că îi pasă, că ceilalţi contează pentru ea. Care este această formă de comunicare? Este dragostea pentru semeni. Ligia scrie din dragoste pentru oameni. Pentru ca ei să înveţe din greşelile celorlalţi, să nu repete greşeli, să găsească vindecare, restaurare, să regăseasca liniştea universului interior; pentru ca ei să devină, să se dezvolte, să fie transformaţi. 

Intr-o lume in care tot mai mult este vehiculată ideea că totul se poate cumpăra, inclusiv iubirea, Ligia Seman aduce un mesaj inedit, proaspăt si revigorant: Iubirea se dăruie” concluzioneaza Alina Vance.

La finalul evenimentului scriitoarea a citi pentru publicul prezent cateva pasaje din unul dintre volume, apoi a raspuns intrebarilor celor prezenti si a primti mesaje de incurajare din partea lor.

http://rousa.blogspot.com/2011/12/cartea-portrete-din-cioburi-prezentata.html